Søren Aabye Kierkegaard s-a născut în 5 mai 1813 la Copenhaga (Danemarca). A fost de religie protestantă și crescut sub influența melancoliei religioase a tatălui său, studiază teologia la Universitatea din Copenhaga între anii 1830-1840. Își susține dizertația finală în iulie, anul 1840, cu o teză despre ironia socratică. După ce abandonează ideea de a deveni pastor, audiază cursurile lui Schelling de la Berlin, urmând ca, reîntors în Copenhaga, să scrie pamflete, aforisme filosofice și religioase, în care critică limitarea în gândire a clerului protestant danez. În anul 1855 editează revista „Clipa”, dar la începutul lunii octombrie al aceluiași an suferă o apoplexie cerebrală și moare într-un spital din Copenhaga la data de 11 noiembrie 1855, la doar 42 de ani. Søren Aabye Kierkegaard a fost un scriitor, filosof și teolog danez, influențat de Kant, Luther, Schelling, Aristotel. La rândul său, i-a influențat pe Heidegger, Wittgenstein și pe Lévinas. A reprezentat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filosofiei moderne, mai ales asupra filosofiei existențialiste, în secolul al XIX-lea. Principalele sale opere filosofice sunt „Despre conceptul de ironie cu referință permanentă la Socrate” (1841), „Fărâme filosofice” (1844), „Conceptul de Anxietate” (1844), „Stadii pe calea vieții” (1845), „Boala de moarte” (1849). Kierkegaard a scris inclusiv în domeniile psihologiei și literaturii, reprezentând o figură influentă în gândirea contemporană. Filosofia sa se axează pe ideea conform căreia omul trebuie să-și aleagă, respectiv să-și determine destinul, fiind lăsat singur, abandonat în haosul existenței. A fost considerat ulterior de către specialiști existențialist, neo-ortodoxist, postmodernist, umanist și individualist.

Søren Aabye

Termenul angoasă provine din franțuzescul angoisse, referindu-se la o „Neliniște, tulburare, îngrijorare, adesea patologică.” (https://dexonline.ro/definitie/angoasa, ultima accesare 13 februarie 2019, 00:26). În operele lui Søren Aabye Kierkegaard angoasa nu se deosebește de anxietate, în primul rând pentru că filosoful nu a făcut o diferențiere propriu-zisă între cei doi termeni și în al doilea rând pentru că în traducerile în limbile franceză și germană există Angst și angoisse, în timp ce în engleză s-a tradus cu termenul anxiety, tratând însă aceeași problemă.

Søren Aabye

În „Kierkegaard et Autour”, André Clair îl pune pe filosof în lumina modernă a existențialismului. Jean Wahl îl consideră pe Kierkegaard părintele existențialismului, afirmând, în lucrarea sa „Kierkegaard. L’un devant l’Autre”, că pentru el (pentru Kierkegaard) omul mizerabil și depresiv este vocea lui Dumnezeu, care vorbește oamenilor: „Par lui, l’homme souillé, l’homme en détresse, c’est la voix de Dieu qui se fait entendre aux hommes.” ( Jean Wahl, Kierkegaard: l’angoisse et l’instant, en Kierkegaard. L’un devant l’Autre, preface et notice de V. Delacroix, postface de F. Worms, Hachette Littératures, Paris, 1998, p. 43). Omului îi este destinată angoasa, ca un fel de purificare pentru lumea cealaltă, în cazul în care urletul tăcut primește un răspuns. Primul act filosofic al lui Kierkegaard este un refuz; refuz al hegelianismului, al întregii filosofii raționaliste și chiar al creștinismului clasic. Acest refuz se poate traduce prin revoltă, adică prin indignare, printr-un act de rebeliune pentru că revolta tocmai asta reflectă, iar la Kierkegaard scrisul este arma cea mai de preț a propriei revolte. Există, desigur, o explicație pentru refuzul kierkegaardian prezentat mai sus și anume faptul că deși Hegel prezintă un sistem, nu prezintă o morală, o modalitate de existență care să nu fie contemplare. La fel ca pentru Nietzsche și Schopenhauer, profesorii de filosofie reprezintă niște „dușmani” în domeniu. Esențială este existența, în filosofia kierkegaardiană, nu înțelegerea lumii, dar nu orice fel de existență, ci cea tăcută, izolată, care determină omul să fie prins în angoasă, ceea ce determină existența să fie cea mai înaltă valoare (virtute). Existentul nu se mulțumește cu adevărurile date, dar, fiind sceptic cu sine, trăiește o permanentă incertitudine. Este posibil ca nimic să nu fie  mai important decât subiectivismul, dar în aceeași măsură este posibil ca subiectivismul să reprezinte greșeala. Realismul latent și profund exasperează subiectivismul, iar singurul mod de a vedea infinitul este viziunea infinită. Angoasa se prezintă ca ceva solemn, inevitabil, teribil, chiar dacă Kierkegaard îi găsește inclusiv aspecte pozitive în lucrarea sa, „Conceptul de Anxietate”. Fiind considerată o carte extrem de dificilă, una dintre fațetele acestui concept fiind asemănată amețelii (dizziness). Această lucrare i-a influențat mult pe filosofii existențialiști, îndeosebi pe Sartre și Heidegger sau pe teologi precum Tillich și Barth. Kierkegaard a publicat „Conceptul de Anxietate” la data de 17 iunie 1844, sub pseudonimul Vigilius Haufniensis, dar de remarcat este că a apărut cu patru zile mai devreme lucrarea „Fărâme filosofice” în librăria Reitzel din Copenhaga, semnată Johannes Climacus. De asemenea, sub pseudonimul Vigilius Haufniensis a publicat doar lucrarea despre anxietate, respectiv despre angoasă, spre deosebire de Johannes Climacus sau Anti-Climacus (alt pseudonim folosit de Kierkegaard). Ca subiect, „Conceptul de Anxietate” este o lucrare „adâncită” în psihologia păcatului. În introducerea lucrării, Kierkegaard remarcă gândirea „alunecoasă” (sloppiness) a contemporanilor săi, considerând că depășesc limitele disciplinelor pe care le stăpânesc (îl are, desigur, și pe Hegel în minte în acest context). Conform lui Kierkegaard, există o știință pentru fiecare obiect al gândirii și este foarte important ca știința să nu-și întreacă propriile limite: „După părerea mea, cel ce vrea să scrie o carte, ar face bine să se gândească temeinic la obiectul despre care vrea să scrie. N-ar face rău nici, pe cât poate, să ia cunoștință și de cele scrise înaintea lui despre acel subiect.” ( S. Kierkegaard, Conceptul de anxietate, în Scrieri I, Prefață, trad. din lb. daneză de A. Arsinevici, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998, p. 41). Angoasa este o libertate în sine, care se reflectă în posibilitatea sa. Fiind în strânsă legătură cu spiritul, ea scade cu cât e mai puțin (la început spiritul se exprimă ca angoasă, confundându-se). În fapt, angoasa este prezentă pretutindeni în viața omului: în păgânism, în oracole, în destin. Frumusețea greacă este profund suferindă, se poate spune că este angoasată din cauza absenței angoasei, ceea ce reprezintă un paradox (tipic kierkegaardian). Angoasa există atât în bine cât și în rău, ea reprezentând clipa și situându-se undeva la limita dintre inocență și păcat. Unul dintre marile paradoxuri ale lui Kierkegaard se referă la faptul că existența este deopotrivă cea mai înaltă virtute (valeur) și cel mai mare păcat. Esența gândirii kierkegaardiene constă în menținerea paradoxului, spre deosebire de gândirea hegeliană, care se rezumă la ideea sintezei. În angoasă, sufletul își proiectează fantasmele dincolo de sine, se reflectă în sine. Wahl îl consideră pe Kierkegaard un om avid de religie, care se arată ca un martor (témoin) pe drumul angoasei, ca un strigăt al subiectivității în legătură cu ceea ce o depășește.

Søren Aabye

Există o conexiune între angoasă și rău, mai degrabă decât între angoasă și păcat, prima variantă premeditând revolta specific kierkegaardiană. Pentru ca angoasa să iasă la iveală, este doar o chestiune de timp, iar spiritul se raportează în calitate de anxietate față de sine și față de condiția lui. Posibilitatea de a putea exista este o formă superioară a angoasei.

Søren Aabye

În încheiere, angoasa kierkegaardiană este premergătoare revoltei sale. Am putea fi tentați să credem că revolta aceasta se găsește în mijlocul angoasei, însă angoasa este neputință, suferință, dar și extaz, este, așadar, marele paradox al lumii kierkegaadiene, în vreme ce revolta se găsește la finele ei, atunci când trăirile paralizante încep să cedeze, iar această revoltă se hrănește din ele.

Vă propun câteva citate semnate de Søren Aabye Kierkegaard, asupra cărora să reflectăm în tihnă:

„Viața nu poate fi înțeleasă decât dacă privim în urmă și nu poate fi trăită decât dacă privim înainte.”

„Oamenii pretind libertatea de exprimare ca o compensație pentru libertatea de a gândi pe care rareori o folosesc.”

„Adevărul este o momeală: nu-l poţi avea fără a fi prins. Nu poţi intra în posesia adevărului capturându-l, ci numai lăsându-l să te captureze.”

„A intra ca un vis în sufletul unei fete e o artă, a ieşi este o capodoperă.”

„Infinita calculare a circumstanţelor plăcerii împiedică şi sugrumă însăşi plăcerea.”

„A suferi înseamnă a avea un secret comun cu Dumnezeu.”

Citește și Marcel Proust sau Omul în căutarea timpului pierdut