Citatul zilei: „Nu iubi niciodată o sălbăticiune… Întotdeauna aducea sălbăticiuni acasă. Un şoim cu o aripă rănită. Odată era un râs adult, cu un picior rupt. Dar nu-ţi poţi încredinţa inima unei sălbăticiuni: cu cât dai mai mult, cu atât devin mai puternice. Până sunt destul de puternice să fugă în pădure. Sau să zboare într-un copac. Apoi în alt copac, mai înalt. Apoi către cer. Aşa sfârşeşti… Dacă îţi permiţi să iubeşti o sălbăticiune. Sfârşeşti prin a căuta către cer.” – Truman Capote, „Mic dejun la Tiffany”
„Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai acela va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.”
*****
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.
Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.
După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.
Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).
Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței.
Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
*****
Jacques Prévert
„Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.” ( „Copiii care se iubesc”)
Jacques Prévert (n. 4 februarie 1900, Neuilly-sur-Seine, Franța– d. 11 aprilie 1977,Omonville-la-Petite, Franța) a fost un poet și un scenarist francez. După succesul primului său volum de poezii, „Paroles” (la vârsta de 45 de ani) devine, grație limbajului familiar și jocurilor de cuvinte, un mare poet popular. Poeziile lui sunt celebre în cadrul statelor francofone și sunt învățate în școlile franceze.
„O, Doamne, nu-s în stare să-ţi torn în rime măreţia.
Psalmul mi-l rostesc cu neafectată gură.
Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.
Ştiu că înverzeşte iarba, dar nu înţeleg de ce şi pentru cine înverzeşte.
Simt că iubesc, dar nu ştiu gura cui o va arde gura mea.
Aud că suflă vântul, dar nu ştiu de ce bate când eu sunt trist.
Dar nu deveni atent la cuvântul meu, dacă Ţie nu-ţi place.
Acum aş vrea numai să-Ţi spun simplu, primitiv, că mă aflu şi eu aici şi te admir, dar nu te înţeleg.
Pentru că tu nu ai nevoie de admiraţia noastră şi nici de psalm.
Pentru că-i posibil ca zgomotoasele şi eternele rugi să-ţi supere urechea.
Pentru că nici nu ştim altceva decât să ne rugăm, să ne umilim, să cerem.
Îţi sunt un simplu sclav, pe care-l poţi dărui chiar şi Iadului.
Stăpânirea ta e nelimitată şi eşti măreţ şi puternic şi veşnic.
O, Doamne, pe mine cu infimul mine însumi dăruieşte-mă.
Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.” (Psalm liniştit de seară-
Csöndes estéli zsoltár)
Attila József (n. 11 aprilie 1905, Ferencváros, Budapesta — d. 3 decembrie 1937
Attila József (n. 11 aprilie 1905, Ferencváros, Budapesta — d. 3 decembrie 1937, Balatonszárszó) a fost un poet maghiar cu tată român, unul din cei mai însemnați poeți maghiari din secolul al XX-lea. Lirica sa tratează condiția orfanului și intemperiile dragostei. Scriitorul a descris viața mizeră și plină de privațiuni a proletariatului. Valoarea poeziei sale s-a bucurat de recunoaștere mai ales după sfârșitul tragic al poetului.
