Citatul zilei: „Nu iubi niciodată o sălbăticiune… Întotdeauna aducea sălbăticiuni acasă. Un şoim cu o aripă rănită. Odată era un râs adult, cu un picior rupt. Dar nu-ţi poţi încredinţa inima unei sălbăticiuni: cu cât dai mai mult, cu atât devin mai puternice. Până sunt destul de puternice să fugă în pădure. Sau să zboare într-un copac. Apoi în alt copac, mai înalt. Apoi către cer. Aşa sfârşeşti… Dacă îţi permiţi să iubeşti o sălbăticiune. Sfârşeşti prin a căuta către cer.”   – Truman Capote, „Mic dejun la Tiffany”

Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai acela va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.

*****
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.
Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.
După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.
Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).


Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței.

Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

*****

Jacques Prévert

„Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.” ( „Copiii care se iubesc”)

Jacques Prévert (n. 4 februarie 1900, Neuilly-sur-Seine, Franța– d. 11 aprilie 1977,Omonville-la-Petite, Franța) a fost un poet și un scenarist francez. După succesul primului său volum de poezii, „Paroles” (la vârsta de 45 de ani) devine, grație limbajului familiar și jocurilor de cuvinte, un mare poet popular. Poeziile lui sunt celebre în cadrul statelor francofone și sunt învățate în școlile franceze.

„O, Doamne, nu-s în stare să-ţi torn în rime măreţia.
Psalmul mi-l rostesc cu neafectată gură.
Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.

Ştiu că înverzeşte iarba, dar nu înţeleg de ce şi pentru cine înverzeşte.
Simt că iubesc, dar nu ştiu gura cui o va arde gura mea.
Aud că suflă vântul, dar nu ştiu de ce bate când eu sunt trist.
Dar nu deveni atent la cuvântul meu, dacă Ţie nu-ţi place.

Acum aş vrea numai să-Ţi spun simplu, primitiv, că mă aflu şi eu aici şi te admir, dar nu te înţeleg.
Pentru că tu nu ai nevoie de admiraţia noastră şi nici de psalm.
Pentru că-i posibil ca zgomotoasele şi eternele rugi să-ţi supere urechea.
Pentru că nici nu ştim altceva decât să ne rugăm, să ne umilim, să cerem.

Îţi sunt un simplu sclav, pe care-l poţi dărui chiar şi Iadului.
Stăpânirea ta e nelimitată şi eşti măreţ şi puternic şi veşnic.
O, Doamne, pe mine cu infimul mine însumi dăruieşte-mă.

Dar dacă nu vrei, nu-mi asculta cuvântul.” (Psalm liniştit de seară-
Csöndes estéli zsoltár)

Attila József (n. 11 aprilie 1905, Ferencváros, Budapesta — d. 3 decembrie 1937

Attila József (n. 11 aprilie 1905, Ferencváros, Budapesta — d. 3 decembrie 1937, Balatonszárszó) a fost un poet maghiar cu tată român, unul din cei mai însemnați poeți maghiari din secolul al XX-lea. Lirica sa tratează condiția orfanului și intemperiile dragostei. Scriitorul a descris viața mizeră și plină de privațiuni a proletariatului. Valoarea poeziei sale s-a bucurat de recunoaștere mai ales după sfârșitul tragic al poetului.

*****
Dumnezeu ne poate da frumusețe, dar dacă acea frumusețe rămâne sau pălește este determinată de gândurile și faptele noastre. Ai grijă de frumusețea ta interioară, spirituală și asta se va reflecta pe fața ta. Avem fața pe care am creat-o de-a lungul anilor.” (Dolores del Río)
Dolores del Río (născută María de los Dolores Asúnsolo y López-Negrete; 3 august 1904 – 11 aprilie 1983) a fost o actriță, dansatoare și cântăreață mexicană. Cu o carieră de peste 50 de ani, ea este privită ca prima mare stea latino-americană de la Hollywood, cu o carieră remarcabilă în cinematografia americană în anii 1920 și 1930. De asemenea, a fost considerată una dintre cele mai importante figuri feminine din Epoca de Aur a cinematografiei mexicane și una dintre cele mai frumoase fețe de pe ecran din toate timpurile.
După ce a fost descoperită în Mexic, și-a început cariera actoricească la Hollywood în 1925. A avut roluri într-o serie de filme de succes, printre care Resurrection (1927), Ramona (1928) și Evangeline (1929).
Odată cu apariția filmului sonor, ea a acționat într-o serie de genuri cinematografice, de la melodrame criminale contemporane la comedii muzicale și drame romantice. Printre cele mai de succes filme ale sale din acel deceniu se numără Bird of Paradise (1932), Flying Down to Rio (1933) și Madame Du Barry (1934). La începutul anilor 1940, când cariera ei de la Hollywood a început să scadă, Del Río s-a întors în Mexic și s-a alăturat industriei cinematografice mexicane, care în acel moment era la apogeu.
Când Del Río s-a întors în țara natală, a devenit una dintre cele mai importante vedete ale epocii de aur a cinematografiei mexicane. O serie de filme mexicane cu Del Rio, sunt considerate capodopere clasice și au contribuit la stimularea cinematografiei mexicane în întreaga lume. Dintre acestea se remarcă aclamata critică María Candelaria (1943). Del Río a rămas activ în principal în filmele mexicane pe parcursul anilor 1950. În 1960 s-a întors la Hollywood. În următorii ani a apărut în filme mexicane și americane. De la sfârșitul anilor 1950 până la începutul anilor 1970, ea s-a aventurat cu succes și în teatrul din Mexic și a apărut în unele seriale TV americane.
Del Río este considerată o figură mitică a cinematografiei americane și mexicane și o reprezentare prin excelență a feței feminine a Mexicului în lume.
*****
11 aprilie 1888 … ⏳️
La Amsterdam este inaugurată sala de concerte Royal Concertgebouw.
Acustica sa superbă o plasează printre cele mai bune săli de concerte din lume, alături de Boston’s Symphony Hall și Musikverein din Viena.
*****
11 aprilie 1952 … ⏳️
Comedia muzică romantică americană „Singin’ In The Rain”, cu Gene Kelly, Donald O’Connor și Debbie Reynolds este lansat în SUA, fără însă să producă mare vâlvă.
Pelicula este construită în jurul cântecelor lui Arthur Freed, a cărui ultimă aventură a fost filmul „An American In Paris”, o extravaganță muzicală regizată de Vincente Minnelli, cu Gene Kelly dansând pe melodiile lui George Gershwin.
Filmul descrie într-o manieră uşoară Hollywood-ul sfârșitului anilor 1920, cele trei vedete interpretând personaje prinse în tranziţia de la filmul mut la cel cu sunet, „talkie”.
Cântecul omonim, „Singin’ In The Rain” este piesa centrală a filmului cu Kelly dansând prin ploaie și băltoace și rotind o umbrelă pentru a sărbători viitorul strălucit al lui Lockwood.
Alte melodii ce compun coloana sonoră includ „All I Do Is Dream Of You”, „Good Morning” și semi-originalul „Make ‘Em Laugh”.
În timp ce „Singin’ In The Rain” va devine unul dintre filmele cu cele mai mari încasări ale anului, la debut, trece aproape neobservată.
„Îmi place să-i fac pe toți fericiți. Simt că este responsabilitatea mea să fac asta.” (Lisa Stanfield)
Lisa Jane Stansfield (11 aprilie 1966) este o cântăreață, compozitoare și actriță engleză. Cariera ei a început în 1980, când a câștigat concursul Search for a Star. După apariții în diferite emisiuni de televiziune și lansarea primelor sale single-uri, Stansfield, Ian Devaney și Andy Morris au format Blue Zone în 1986. Trupa a lansat mai multe single-uri și un singur album, dar după succesul filmului „People Hold On” al formației Coldcut din 1989, în care a apărut și Stansfield, accentul a fost pus pe cariera ei solo.
Primul album solo Stansfield Affection (1989) și single-ul său principal „All Around the World” au fost progrese majore în cariera ei; a fost nominalizată la două premii Grammy, iar Affection este cel mai bine vândut album al ei până în prezent. În anii următori, Stansfield a lansat Real Love (1991), So Natural (1993) și Lisa Stansfield (1997). În 1999 a apărut în primul ei film, Swing, și a înregistrat și coloana sonoră pentru acesta. Următoarele sale albume au inclus Face Up (2001), Biography: The Greatest Hits (2003) și The Moment (2004). Ulterior, Stansfield a luat o pauză de muzică și s-a concentrat asupra carierei sale de film. În 2008, a jucat în The Edge of Love, iar în 2014 a apărut în Northern Soul.
Stansfield și-a lansat al șaptelea album Seven pe 31 ianuarie 2014. Single-ul său principal „Can’t Dance” a fost lansat digital pe 16 octombrie 2013. Ea a promovat albumul cu European Seven Tour în 2013 și 2014. În iunie 2018, după o serie de turnee sold-out în Europa, Stansfield și-a anunțat turneul în America de Nord, care a început în octombrie 2018.
Stansfield a câștigat numeroase premii, inclusiv premiile Brit, Ivor Novello Awards, un Billboard Music Award, World Music Award, ASCAP Award, Women’s World Award, Silver Clef Awards și DMC Awards. A vândut peste 20 de milioane de albume în toată lumea. În decembrie 2016, revista Billboard a clasat-o drept a 46-a cea mai de succes artistă de dans din toate timpurile.