Senzația de gară părăsită, după plecarea trenului, undeva în noapte. Câteva felinare spălăcite, miros de șine încinse și asfalt topit. Cu toții am trecut pe acolo, doar că unii o recunosc mai greu. Alții găsesc curajul de a scrie:

Cu toate mizeriile şi nedreptăţile ei, lumea e singurul loc unde putem spera să ni se facă dreptate.

Niciodată nu suntem pregătiți să luăm viața în piept, să-i facem dreptate sau să ne războim cu ea, pentru că suntem puternici, nu-i așa? Toți psihologii ne spun că omul e singurul capabil să-și hotărască soarta, fără să ia în calcul faptul că ne facem planuri pentru viață, iar ea e dirijată de întâmplare.

„Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili, chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.
Îmi rămâneau doar cărţile. De când mă ştiu, mi-a plăcut să cumpăr cărţi şi sufeream că niciodată n-aveam destui bani pentru asta. Cumpăram chiar mai multe decât reuşeam să citesc. Îmi ziceam că într-o zi voi găsi timp pentru fiecare. În felul acesta, îmi umplusem camera. Stăteam dimineaţa sau seara în pat şi mă uitam la cotoarele lor pe care le ştiam pe dinafară. Pe unele nu apucasem să le deschid niciodată. Pe altele le răsfoisem. Din altele citisem la întâmplare câteva pagini sau câteva capitole. Şi, în sfârşit, pe unele le citisem sau le citisem chiar de mai multe ori. Dar mie îmi erau toate dragi. Dacă mi le-ar fi luat cineva, dacă mi-ar fi făcut curăţenie în cameră şi ar fi scos cărţile mi-ar fi fost îngrozitor de frig. Atâta vreme cât ele erau acolo mă temeam mai puţin. Îmi dădeau un sentiment de linişte relativă, pe care nimeni n-ar fi reuşit să mi-l dea. Şi pe măsură ce relaţiile mele cu lumea, în loc să se clarifice, s-au încurcat şi mai rău, cărţile mi-au devenit şi mai necesare.”

Ceea ce nu mai știu ei este faptul că fiecare dintre  noi are gările lui, care nu seamănă nu nicio altă gară. Haltele lui și capătul de linie. Fiecare din noi. Iar peronul… Salvarea? Opintirea? Așteptarea fără sfârșit?

Nu m-am priceput nici să călătoresc prin viaţă, nici să iau din ea doar peronul.

În definitiv, nu există o carte care să-ți reveleze atât de multe adevăruri într-un stil atât de limpede, de nesofisticat, fără încifrări specifice filozofilor și nici metaforele pline de substanță poetică ale scriitorilor. Simplu, așa cum a trecut prin venele lui Paler și s-a scurs pe foaia albă, lăsând în urmă sentimentul curat al unei existențe trăite cu folos.

Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi!

Dacă ar fi să ne imaginăm locul în care rămân negrăite toate cuvintele, unde lacrimile se transformă în fluturi  și se risipesc pe aripile de vânt ale unei batiste fluturate la plecarea trenului, unde toate întrebările se așază cu greutatea lor pe băncile de așteptare, unde fiecare treaptă e un oftat, o emoție, o așteptare, o speranță, o dorință, o încredere solidă sau anemiată de promisiuni deșarte, și câte multe altele, nu-i așa că ne-am putea imagina o gară unde trenurile vin și pleacă fără să se uite la cei care le așteaptă sau le pierd fără putința de a mai ajunge la destinație?

Eu am imaginat gări, peroane şi am trăit aşteptările. Acesta a fost, se pare, destinul meu. Aici l-am văzut limpede, ca pe o tablă de şah. De o parte peronul, de cealaltă parte orizontul. Şi între ele ceasul care mă calcă pe nervi.

Și tot aici, pe acest peron, am ridicat de jos un plic pe care pașii grăbiți ai călătorilor călcaseră fără milă. Câteva foi rupte dintr-un caiet studențesc lăsau la iveală un scris mărunt, citeț, poate prea citeț. Uneori simți că faci ceva greșit, dar nu te poți opri:

(Fragment dintr-o scrisoare apocrifă, atribuită, după câteva trăsături stilistice mai evidente, contesei de Mallherbe, născută Anne de Rennaivers)

Provence, le 14 du fevrier, 1873

Dragă prietenă,

Ești singura ființă înaintea căreia mă pot dezvălui așa cum sunt, în toată frenezia, în toată nebunia – dacă e să mărturisesc cu sinceritate dintru început –  în toată această stare de necuprins în cuvinte care a pus stăpânire pe mine în ultimele zile… Dumneata ai fost martora tăcută a suferinței mele atât de îndelungate, așa că ai tot dreptul să afli și că acum sunt bine, sunt bine în sfârșit, probabil că fericirea aceasta pe care mi-a dat-o bunul Dumnezeu a fost pe măsura durerii în care am fost cufundată ca într-un doliu nesfârșit, mai bine de nouă ani și ceva…

Nici măcar nu știu ce sorți are această scrisoare de a ajunge în mâinile Domniei tale, pentru că zăpezile acestea nesuferite vor fi o piedică sigură în calea poștalionului spre Paris… așa cum s-ar putea să nu pot reda în cuvinte tot ceea ce mi s-a întâmplat în ultimele zile, mărturisesc că abia acum, după zile bune, mi-am recăpătat forța de a așterne pe hârtie toate câte m-au hrănit sufletește în ultima vreme și de a mă confesa, în primul rând pentru a le  retrăi cu aceeași intensitate (știi prea bine că pentru mine scrisul e o a doua natură, o cale de acces către mine însămi, oglinda în care se văd, mărite la dimensiuni enorme, prefacerile prin care trece spiritul meu), în al doilea rând ca un act de reparație morală față de bunătatea cu care te-ai oferit să fii alături de mine în această istorie a unui amor care mi-a schimbat definitiv viața.

Povestea sună așa:

În ziua aceea mă hotărâsem să las totul în voia sorții, pentru că numai ea mai avea puterea de a influența în vreun fel lucrurile.

N-am fost nicio secundă stăpână pe altceva decât pe sentimentele mele cele mai pure pentru bărbatul care trecuse fugitiv prin viața mea, lăsând urme neînchipuit de adânci, pentru că datele realității mi se păreau mereu alunecoase, ca și când mi-ar fi scăpat mereu printre degete deși aveam câteodată senzația clară că stăpânesc adevărul.

Fusese chinuitor mult timp acest sentiment al fragilității unei relații care nici măcar nu putea fi definită în termeni reali, ca să nu mai vorbim de vreo afirmare tranșantă a adevărurilor sale, oricare ar fi fost acestea, bune sau rele…

Am rătăcit prin castel găsindu-mi îndeletniciri care să facă așteptarea mai ușoară și dorul mai suportabil, așa cum se întâmpla, de altfel, în fiecare zi… Trebuia să-mi găsesc ceva de făcut, să pot să-mi scot din minte întrebările și răspunsurile care îmi amplificau dureros starea aceea de a trăi într-o dublă realitate, a dorinței pe de-o parte, a negării vehemente pe de altă parte, ca o reacție firească de autoapărare pe care mintea mea și-o antrenase în scopul supraviețuirii.

Îi spusesem printr-o scrisoare liminară că mă voi afla în reședința de vară pentru câteva zile, dar trăiam sentimentul că nu va veni, pentru că așa mă obișnuise, să se răzgândească exact în momentul în care urma să ne vedem… din ce rațiuni nu știu, probabil un fel de teamă de urmările pe care o posibilă întâlnire le-ar fi putut declanșa în sufletul nostru, ascuns privirii celorlalți din cauza inconveniențelor sociale, sau pur și simplu pentru că nu simțea nimic pentru mine… sau poate că fusesem prea directă mărturisindu-i de atâtea ori afecțiunea mea nețărmurită pentru Dânsul… în plus, era la mijloc și soția care, deși nu-l iubea (sau cel puțin nu arăta acest lucru în fața lumii), era o prezență care frângea orice pretenție la intimitate și libertate a acestui bărbat pe care destinul mi-l scosese în cale, să-mi arate ce înseamnă viața cu adevărat…

Totuși, înainte de orele înserării, i-am auzit pașii ca niște bătăi de inimă sonore și l-am revăzut – după mai mult de zece luni, același om care ținea în mâinile sale puternice frâiele norocului și ale fericirii mele… venise și părea emoționat, cu toate că știa să păstreze foarte bine aparențele… ne-am îmbrățișat și toată răceala atâtor luni de cruntă singurătate a pierit într-o secundă… nici nu mai știu dacă l-am cuprins și eu în brațe, oricum n-o puteam face sub privirea atât de circumspectă a valeților de care eram înconjurată… ne-am spus în treacăt vorbe de complezență și ne-am hotărât să facem o plimbare cu trăsura până la conacul Montpellier, unde veniseră cu mătăsuri și giuvaere niște negustori clandestini din Istanbul, tocmiți de Duce pentru soția lui – desigur, un pretext pentru a fi singuri.

În drum ne-am abătut pe Rue de la Charite, locuința transformată în birou pe timpul iernii, în care se refugia să lucreze în liniște, departe de lumea pestriță a capitalei și de familia care îl solicita fără nici un răgaz. Căldura șemineului ridicase în aer o atmosferă de catifea violetă în care m-am simțit, instinctiv, ca acasă.. era un prim pas către regăsire… nu mă pregătisem sufletește pentru nimic, atâta timp trecuse fără să îl văd, fără să îi simt mirosul, fără să îl ating, încât nu mai puteam nici măcar să-mi imaginez cum ar fi să stăm față în față… de asta m-am abandonat fără opreliști, fără să mai cuget la ceva, fără să mai gândesc, dar respirând prin toate simțurile chemarea acelei iubiri care crescuse în ciuda rănilor în care timpul scormonea de atâta timp, cu atâta înverșunare… îmi amintesc că aveam la gât amuleta din piatră albastră de Veneția și că, strângând-o în mână, mi-a dat putere… și dragostea mea, în care credeam și care mă ținuse vie, și mai știu că primul sărut avea gustul acela sălbatic de dor nebun și de patimă nețărmurită, că buzele lui purtau neîntrerupt numele meu, în mii de tonuri, în mii de nuanțe, ca o certitudine că eu eram acolo întreagă, nu orice femeie, ci eu, doar eu și nimeni altcineva… și l-am auzit șoptindu-mi ”Vorbește cu mine” și că răspunsul meu mut se țesea în mintea mea, silabă cu silabă, din vocea lui coborâtă din Paradis, dar n-am putut decât să îi spun în gând, în timp ce mâinile mele se agățau disperate de carnea lui, acum dezvelită, atât de fină și de albă cum nu mi-o imaginasem niciodată: ”Important e că vorbești cu oasele în care s-a zămislit vie sămânța celuilalt și cu toate celulele în care strigă absența lui, așa cum condamnatul la moarte își plânge în pumni disperarea, ca să nu-l știe nimeni și să nu-l vadă lumea… vorbești cu toată pielea ta pe care au rămas neatinse urmele buzelor celuilalt, așa cum sărută cel credincios urma stăpânului său, neluând în seamă biciul care i-a zdrelit coapsele cu țintele lui argintate… vorbești cu credința primului om din care s-a desprins femeia lui de umbră și vis, convins că glasul neauzit și nelumit va ajunge la sângele lui și îl va purta de acolo tumultul inimii tale… și va ști tot, va auzi tot, nu doar acele silabe care nu dor, care nu sfâșie gura și nu șterg sărutul de carne și zid, nu doar cuvinte, ci viața însăși, când nu mai poți da înapoi pentru că în sfârșit ești acasă numai în brațele lui…”…  corpul meu devenise o poezie pe care o scria trupul lui cu toate mirosurile, cu tot freamătul, cu toată frăgezimea cărnii, cu sângele meu și al lui topite în sudoare, cu toate dorurile mele care aduceau în valuri mirosul de tămâie și de ambră…

Nu eram o ticăloasă, eram un vas de lut cald pe care mâinile lui îl sporeau în frumusețe din țărâna rece de la începutul lumii și n-am avut în minte nicio clipă acel păcat care să mă tragă înapoi… ne reîntregisem, eram un singur corp în care bătea o singură inimă… pe care am ascultat-o, când mi-a adormit în brațe, odată cu respirația lui din ce în ce mai liniștită… în clipele acelea, știam că e al meu, așa adormit, și i-am sărutat în neștire, în disperare, ochii și tâmpla și fața de copil, și inima pe care îmi așezasem lin obrazul, ca să nu-l deștept… l-am privit cu disperarea că n-o să îl mai văd niciodată, n-am mișcat decât mâna pe care o ținea în mâna lui și o strângea la piept, și i-am ascultat pielea și i-am sărutat-o, să îi dau puterea pe care numai dragostea adevărată ți-o poate da…

L-am respirat, așa tăcută, să nu-i tulbur liniștea de prunc adorat… cine știe când aveam să îl revăd? Paradisul nu are repetiție, un singur spectacol magnific se dă cu zgârcenie oamenilor, ca să îi simtă gustul și să rămână blestemați pentru vecie să îi  poarte dorul…

Nu ți-aș fi scris aceste rânduri, prietenă dragă, dacă n-aș nutri cu cea mai mare sinceritate acea dorință generoasă ca și tu, la rândul tău, să nu te dai în lături când vezi deschise ușile cele mari ale Raiului, nu te uita înapoi, înaintează cu credința că dragostea te va salva și-ți va orândui cărarea, oricât ai suferi… fericirea e sortită zeilor și nu poți rata acel ceas în care să redevii ce-ai fost… dar nu uita și că în tine stă puterea de a găsi drumul drept spre fericire, chiar dacă ea e hotărâtă dinafara ta, de mâini străine, adu-ți aminte de gustul acela sălbatic de iarbă tânără și de pământ crud din care ai mușcat la prima întrupare și de parfumul nemaiîntâlnit al adorării… o dată în viață trebuie să fii zeu, să-ți bea muritorii apă din palme și să se minuneze de frumusețea ta…  ”

Aici scrisoarea se întrerupe și alte fragmente, cel puțin formula de încheiere, s-au pierdut definitiv, sau poate că nici n-au fost scrise… poate că au rămas undeva, pierdute prin suflete care s-au căutat și s-au întrupat într-o singură nemuritoare ființă… sau poate că…

În loc de final:

Mi-am dat seama că ţipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om, trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el.