puneți mâna pe inimi și trageți
intangibila nepăsare și alcoolurile,
licorile blânde-ale ploii
mi-au luat mințile și le-au înrolat uite-așa,
doamnelor,
puneți mâna pe inimi și trageți,
trageți de sus
în tot ce mișcă în țara asta a
ploii, mai ales,
în visele-njunghiate ce se târăsc pe străzi scurtați-le
chinul
veți naște altele și se vor sfârteca
pentru întâietate, dar
nu se știe unde și nici
pentru ce.
foto tumblr.com
Citește și prima silabă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
