Există ”une certaine mistique de la literature” care strecoară ingredinetele fascinaței și seducției în materiale existențiale care, trăite ca atare, dincolo de literatură, par repugnante sau insuportabile. Estetizarea materiilor brute ale experienței e derutantă și produce impresii false, chiar despre sine. Ceea ce în ficțiunea elaborată pare ademenitor sau incitant, prilej de introspecție sau de identificare proiectivă, în realitate se poate resimți la limita sordidului.
Licorile creației, de orice fel, provoacă un tip de amăgire, orice expresie artistică se propagă într-o lume paralelă, eliptică, intangibilă, tocmai distanța dintre cele reprezentate și cele substanțiale e capcana, sursa iluziei. Nu există amăgire fără distanță. În plan concret, apropiat, jocul seducției devine imposibil. Uneori mă întreb dacă nu cumva asta e miza funciară a artei și literaturii, producerea distanței. Linia orizontului e un univers paralel. Tot ce se vede acolo și se simte e auto-ficțiune. În spațiu deschis eul se manifestă neîngrădit, completează și compensează vacuitatea.
Uneori fantasma estetizantă trenează și în filmele interioare cotidiene. Imaginea de sine are nenumărate filtre, iar singurătatea e un stimulent natural al oricărei posibile confabulații. Realitatea conjugă fiecare trăire după rigorile ei pentru că e exclusiv și implicit relațională. Singurătatea e o ieșire în afara ei, nu e atât o adâncire în sine cât un refugiu al sinelui în altceva, în libertatea de a o interpreta și redimensiona.
Nu putem însă ști nimic despre noi în singurătate, ne inventăm la infinit, suntem infiniți, or a avea o identitate înseamnă în primul rând a avea limite. În sala oglinzilor nu e nimeni, de fapt, nu e cineva anume, căci cineva suntem doar în raport cu alteritatea.
Distanța dintre eu și oglindă este constant aceea dintre retină și linia orizontului.
Ceea ce suntem rezultă în cum ne comportam în relații, orice am crede se năruie în fața evidenței actului, gestului, faptului împărtășit. Întâmplarea nu există decât în doi, trei, mulți… În lumina singurătății nu se întâmplă nimic, doar se rumegă fragmente de realitate deja trăite.
Mă tem că nimeni nu-și poate vedea umbra decât în contact cu o experiență limită sau bulversantă, de multe ori izolarea în ficțiune (auto-reflexivitate) e un incubator de primenire și plăsmuire a unui eu-utopic. E comod. Arta ne face viața mai suportabilă, frumusețea și distanța față de obiectul experienței brute transfigurează tot.
Sunt câteva situații limită în care chiar ai șansa să afli cine ești.
Când pierzi pe cineva drag, fie pentru că te respinge fie pentru că se distruge sau dispare din viață. Când îndrăgești pe cineva ”pierdut”, în pofida lucrurilor pe care îți convine să le crezi despre sine. Când iubești fără speranță. Când te implici fără putere. Când îți dorești și speri, peste malurile realității. Când ești capabil să îți admiți pornirile distructive.
Am în minte o scenă din ”Despre Eroi și Morminte” a lui Ernesto Sabato.
Comenta el că marginalii și dezaxații sunt mai puțin reținuți în a spune adevăruri neplăcute, ei trăiesc în umbră, și-au îmbrățișat propria obscuritate, propriile tenebre și văd și prin întunericul din ceilați.
Majoritatea atârnă de un ego-fictiv. Acceptabil social. Idealizat.
Tocmai pentru că nu fac față ”imposturii”, cererii de disimulare, marginalii clachează. Pentru ei adevărul despre viață atârnă mai greu decât utopia culturală.
Oglinda pe care ți-o arată îți dezvăluie un chip surprinzător.
Literatura face partea convulsivă, demonică, turbulentă, întunecată a existenței charismatică, face din ea spectacol de magie. Proscrișii, dimpotrivă, induc neliniște, derută, ei îți iau vălul de pe ochi. Dezvrăjesc imaginea de sine confortabilă pe care tot eșafodajul identității sociale și culturale (da, avem un ego cosmetizat cultural) o întrețin.
Atracția prăpăstiilor de care vorbea Sabato.
Atracția spre ceva din străfunduri care țipă, care se zbate, care nu poate fi prea ușor liniștit. Îl fascinau și pe el, ca și pe Nietzsche sau pe Foucault, excentricii, nu grație ”trăitului periculos” sau din ostilitate socială (și de asta, dar în plan secundar) ci pentru că adevărul vieții e tulbure, nu e coerent, logic, cartezian elocvent, pentru că acolo unde rigorile gândirii intră în proces de dezagregare, viața își impune dezordinea ei, fabuloasă, ermetică, ininteligibilă.
Obsesia explicativă în care stă în captivitate mintea contemporanilor e un sindrom nefericit.
Chiar dacă știm de ce stau lucrurile într-un fel sau altul, cunoașterea, cu cât e mai pozitivă și se vrea mai temeinică, e mai sterilă, mai superficială, mai obositoare, doar vampirizează sevele trăirii. E autoreferențială.
Ea nu expuizează misterul, dar reușește să reifice deconcertant experiența vie, să o reducă la structuri de limbaj, să facă din ea o formă împăiată.
Faptul de a ști ”de ce” sau ”că” nu te împiedică să te lași condus de propria umbră ca de o forță oarbă și implacabilă.
Zici că ești în pace, că te cunoști, că știi, că înțelegi.
În ochiul furtunii e întotdeauna liniște. Asta e auto-ficțiunea alimentată de diverse fantasme culturale, de artă și literatură, pe care singurătatea o decantează în legea ei: șansa de a sta în ochiul furtunii. E un loc privilegiat, în care să îți tragi sufletul, dar cam atât.
Citiți și despre Marchizul de Vargas Llosa, aici.