întorc piatra în râu, sub ea
vecia căprui își tulbură ochiul și fața
iar mersul se rotunjește-n vertebre
astupându-i orbita. aud cum
macină din ruină splendoarea inteligentă,
sub fruntea ei
roți calme își cresc puii
cu solzi dulci de rugină.
e vremea peștilor cu icre de cátină,
pe buzele lor citesc vina
de-a nu avea nicio vină. te rog,
împușcă-mă apă
lent
cu piatra de râu cu surdină.
foto tumblr.com
Citește și dreptul la bucurie
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
