30 iunie, Anul Domnului 2020. Cuvântul mă aşază în timp şi tot el, darnic şi nepărtinitor, rămâne mărturie în el şi dincolo de el, oglindind o femeie care,  acum şi aici, îşi trăieşte bucuria fără măsurători şi contabilizări, doar aşa, dând pe dinafară, roind în locuri înflorite şi zâmbind cât pentru toate vieţile la un loc!

Afară, undeva pe lângă mine şi mai departe de mine, se trăieşte mai cu spaimă, mai cu speranţă, mai cu plâns, mai cu îndrăzneală, iar eu aş putea fi  uşor acuzată de egoism, de egocentrism, de un miserupism zdravăn. Pot, dar nu fac prinsoare în hora asta. Ielele par mai credibile decât treaba discutată. Eu, astăzi, aici şi acum, mă bucur tare că SUNT. Mare brânză, femeie cu clopoţei! Poate pentru tine nu, da să vezi cum se simte clipa când te simţi! Să vezi cum îţi vine să te cuprinzi cu toate braţele şi să te onorezi de atâta conştienţă. Hai, că vă lămuresc acum cum se deapănă povestea asta.

Regină am fost întru-un regat fără rege. Mă rog, el avea titlu, dar el, titlul, nu-l încăpea, din motive care rămân nesemnificative, la fel cum nesemnificative rămân şi motivele pentru care am fost o regină bolnavă, despre cum toate oglinzile din palat aveau probleme cu imagini reale, despre pierderea şi alienarea într-un univers îngust şi afumat. Am scris mult cuvânt şi-n vremea aia, amar curgea de sub scoarţa prinsă peste răni consimţite-n tăcere şi negare. Protocoalele trebuiau respectate, regatul impunea limite şi neaparat, pierderea de tine.

Dar ca-n orice basm cult, regina îşi mai vine şi-n simţiri. Colecţionară înrăită de tristeţi desuete, dureri  fardate şi măşti deocheate, spaţiul de păstrare s-a umplut ochi, iar dincolo de palmă nici c-am mai putut vedea. Degeaba dădea în floare, degeaba sărutau picurii obrajii stinşi, degeaba se-nşirau stele-n urse fabuloase. Cărămida simţea mai multe. Stiţi treaba aia cu ochi fără lumină, ham de cal şi zăbală în gură, toate cu voia mea şi doar cu a mea?! Eram regină supusă.

din arhiva personală

Apoi, am fost Toma, acel lipsit de credinţă suflet, căruia îi trebuiau semne şi dovezi palpabile. Cum să ridici în slăvi nepipăitul, cum să vezi lumina cu inima, când în jur, tot ceea ce intuieşti,  este întuneric?! Cai verzi pe tavan şi viziuni de netot! Cum adică să te faci bine, doar să vrei?! Eu vreau şi nu se întâmplă nimic! Aştept aci, sub umbrarul ăsta, îmi păstrez energiile până voi fi bine! Până voi fi salvată! Sărmană minte !

A venit rândul victimei. Haina asta a fost şi mai inconfortabilă. Mă strângea în toate părţile, dar storcea atâtea lacrimi, şi oarecum erau dovezi necesare autoalinării. Motivam şi neputinţă, şi slăbiciune, şi lipsa de bucurie, şi crispare, şi închidere, şi lipsă de mine. Mila primită era un fel de mană din care mâncam porţionat şi cu zgârcenie, să-mi ajungă, că s-ar putea să se retragă îndurarea.

Mă cernisem la suflet şi la chip, cârpele ascundeau părţi care mă ruşinau şi oricâtă metaforă ar îndura cuvântul, până şi el murea. Eu muream.

Ciudat cum poti înţelege  furnicăturile, ultime, pe care puiul lui Brătescu-Voineşti le simţea, la marginea lăstarului, când frumosul vieţii îşi defila ultima paradă prin mintea înceţoşată! Acel bun nesusţinut, acel frumos neîngrijit, acel eu lăsat şacalilor la margine de cale. Pentru puiuţul acela, a fost o ultimă filă şi apoi doar moarte. Pentru mine, a fost REGĂSIRE.

Nu-i cuvânt, nu-i slovă să poată grăi despre dorul de mine, când parfum şi culoare de propria-mi fiinţă, mi-au copleşit simţurile şi mi-au ruşinat raţiunea şcolită în insituţii create de oameni  doar cu minte, oameni care şi-au donat inima fără regrete.

Ghemuită, cu genunchii la gură, cu niciun ochi către cer, cu duritate sub călcâie şi spini în buricele degetelor, am mai simţit. Daaa! am simţit că eram odată , o fată verde, cu ploaia-n geamuri, stele-n păr şi inimă din: să fie! Că iubeam şi dimineţi, şi apusuri, că-mi întârziau paşii în calea bucuriei şi că înţelegeam taina care creiona plecarea de aci doar cu bagajul din suflet. Mai bogată decât am fost vreodată. Traiul frumos al unei femei care iubea şi om, şi floare, şi nor, şi tunet, şi care-şi ancora bucuria mereu în mulţumire. Un suflet care se iubea şi-şi dăruia din fotosinteza vieţii, bucurie!

Povestea este stoarsă-n planul simplu de idei. Din ea, curge bucuria mea, semnul  de pipăit când te câştigă disperarea şi te îmbracă necredinţa! Dovada vie că poţi fi jucat, târguit, întors din drum şi tocat, poţi a te lăsa vândut din propria viaţă, şi poţi agoniza către ultima linie a plângerii de milă, dar când bate vânt, dor pluteşte spre tine, dor de tine, de frumuseţea unei creaţii perfecte, cu sens, cu toate cele aşezate. Acum, pe câmpul curat, pot ateriza îngerii. Acum, mi-i drag de mine, oameni dragi, de-mi vine să mă ţuc! Acum, e pace şi la marginea lăstarului, îmi întind aripi sănătoase pentru un nou zbor.

Nu ţi-e dor de tine?

Citiți și O căsătorie paradoxală