Scop, sens, menire
De câte ori nu ne frământă – în timp ce strunele ființei vibrează a bucurie sau durere, asemeni corzilor unei chitare la care cântă/plânge însăși viața – întrebări existențiale legate de rost, sens, scop … De ce?!
„Am scris While My Guitar Gently Weeps în casa mamei mele din Warrington. Mă gândeam la teoria I Ching – Cartea schimbărilor… Conceptul estic este că orice se întâmplă este menit să fie așa și că nu există coincidențe – fiecare lucrușor care se întâmplă având un scop anume. ‘În timp ce chitara mea plânge uşor’ a fost un simplu studiu bazat pe această teorie. Am decis să scriu o melodie inspirată de primul lucru pe care-l văd la deschiderea oricărei cărți – întrucât ar fi relativ la acel moment dat. Am ridicat o carte la întâmplare, am deschis-o, am văzut „plânge ușor”, apoi am închis cartea și am început piesa.”
George Harrison
Legat de spusele lui Harrison – autorul Beatles al nemuritoarei melodii While My Guitar Gently Weeps – există teorii și argumentații deștepte, susținute de somități îndreptățite să le emită. Sunt fascinante și fiecare le poate aborda după cum îl duc simțirea și intelectul.
Cel mai greu este să îmbraci într-un sens – pentru a îi identifica rostul – o suferință. Cu bucuriile toți ne descurcăm!
John Pavlovitz (scriitor, pastor și editorialist american) scrie că „nu suntem într-un experiment cauză-și-efect proiectat în Ceruri pentru a face ceva cu noi sau în noi, ci suntem într-un timp și un loc în care putem să răspundem circumstanţelor, iar felul în care o facem ne schimbă. Durerea noastră nu are un scop predeterminat (altfel am fi zdrobiţi de teribil de complicata misiune de a ne prinde noi singuri care dintre miliardele de mici decizii pe care le luăm în fiecare zi a fost de vină). Însă durerea va avea întotdeauna un rod valoros.”
Altfel spus, deși (poate) nu totul se întâmplă cu un scop, totuși nimic nu este degeaba. Cu toții am reflectat…
În timp ce chitara mea plânge uşor
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
