Nichita Stănescu: ”De ce a ars totul atât de repede?”

*

Nichita Stănescu e un Paranif din Bizanț căzut în literele românești precum Eminescu din cer, un veșnic adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității de un talent unic de meșteșugar bijutier al cuvintelor. În poezia lui „Se umflă emoția, bezna,/ ca și cum zeul visat în copilărie/ ar avea o capitală în glezna/lui argintie”. Candori feline ne umplu de duh în: „A venit toamna, acoperămi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…” „Necuvintele ” lui solfegiază pe tema trădării interiorității prin cuvânt: „O, nasc vocale mari, mereu/ guri care se închid în gol…/ Dar ca prin strungăreața unui zeu/ Prin Scylla și Caribda am trecut în zbor.”

Uneori se lasă pe coarde nostalgice spre toamnele lui unice „ pe sub amplii copaci fără frunze,/ mă lăsam înfrigurat de toamnă/ sau alb pe clișeul negru al lacului/ ziua trecea prin mine mult mai iute.” Are o foame turbată de cuvinte: „Dacă mi-e foame și mănânc tauri/ dacă mi-e foame și mănânc ghindă/dacă mi-e foame și mănânsc auri/ dacă mi-e sticlă și mănânc oglindă/ dacă mi-e pământ și mănânc grâuri/ dacă mi-e vulturi și mănânc pliscuri/dacă mi-e apă și mănânc râuri/dacă mi-e munte și mănânc piscuri…”

Temele lui cosmice și erotice îmbinate cu nostalgia abolirii timpului prin cuvânt se așează sub zodia relativului: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la marginea orei,/ tu-la cealaltă/ ca două toarte de amforă./ numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi./ Vârtejul lor putea fi aproape zărit, și, deodată,/ îmi lăsam un genunchi,/ iar cotul mi-l înfigeam în pământ,/ numai ca să privesc iarba-nclinată,/ de căderea vreunui cuvânt, / ca sub laba unui leu alergând…”

Iubirea lui oscilează între bucuria pură și neliniștea universală, nesupusă legilor universului: „Prima literă a oricărui cuvânt/ se află-n trecut,/ ultima literă de asemenea,/ Numai trupul cuvântului/ e în prezent…/ Iubito, tu,/ viața mea despre care/ nu pot striga/ decât lucruri ale trecutului,-/ viața împodobită cu sunete/ care-ndată ce sunt/ au și fost…”

Arta lui poetică se numește „Strigarea numelui” și înregistrează încercarea disperată a poetului de a traduce în cuvânt mesajul unei iubiri ce nu poate să dureze, ca oricare semn al unui univers în transformare. Tema o găsim aproape la toți marii scriitori de la Eminescu la Preda. La Nichita Stănescu ia forme dramatice: „Eu i-am arătat ei un cal cu șapte șei/ și i-am spus: nu pleca!//…Dar ea/ a plecat că începuse să plece./ Am strigat după ea: /Spune-mi măcar cum te cheamă, dacă pleci,/ spune-mi măcar cum te cheamă.”

Nichita Stănescu a fost un Donjuan modern, un mare cuceritor de femei. La 19 ani, când alții de abia ies din adolescență, poetul, îndrăgostit până peste cap, hotărăște să se căsătorească cu Magda Petrescu, sora celui mai bun prieten al lui, o dragoste adolescentină care nu a durat decât un an.

A doua iubire a fost cu Doina Ciurea, fosta iubită a lui Nicolae Labiş, rival în dragoste şi creaţie al lui Nichita. Acest al doilea mariaj a durat aproape două decenii, deşi Nichita şi Doina aveau de mult vieţi separate.

Oroarea poetului de tribunale, aşa cum s-a justificat faţă de prieteni, l-a făcut să amâne divorţul până târziu, în 1981. Iubirea pentru Doina l-a inspirat însă, aşa cum a susţinut tot timpul Nichita, în volumul „O viziune a sentimentelor“. Publicat în 1964, cuprinde poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului, „Leoaică tânără, iubirea“.

A urmat apoi idila dintre Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu – care a fost afectată de gelozia și posesivitatea lui. Gabriela Melinescu avea să pună punct relației, dar nu-l va uita niciodată, ulterior, soțul său, un editor belgian, va fi cel care va publica volumele lui Nichita Stănescu în Suedia și-l va împinge pe genialul poet spre lista scurtă a pemiului Nobel.

Cine este Gabriela Melinescu? „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului“, descrie Nichita Stănescu dragostea pentru frumoasa scriitoare Gabriela Melinescu. O poezie ca o anticipare a unei iubiri devastatoare, dificilă şi neîmplinită cu poeta Gabriela Melinescu, o relaţie care a durat 10 ani. ,,Frumoasa brunetă, cu trăsături fine, ochi vii, sfredelitori şi trupul zvelt a fost marea iubire a lui Nichita”, se explică într-un articol apărut în „Adevărul” în 2013 şi intitulat „Gabriela Melinescu, mistuitoarea iubire a lui Nichita Stănescu”.

Iată ce i-a povestit Nichita Stănescu lui Mircea Gociman, un bun prieten din Ploieşti, despre Gabriela Melinescu, se spune în continuare. Episodul de intimitate dintre cei doi bărbaţi care vorbesc despre „Gabrielele“ din viaţa lor este astfel relatat de Nichita: „Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se termine? … De ce a ars totul atât de repede?“

Mircea Gociman: „Nichita povestea rar, îşi alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care chiar el o aşternuse, aşa că îl ascultam şi-mi era teamă să respir ca să nu cumva să destram această atmosferă mirifică, minunată“.

Şi din nou, Nichita: „Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta din motive pe care nu le pot înţelege nici acum … am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un joc de domino şi totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai pot, îţi spun altădată … iar ochii lui mari şi albaştri s-au umplut de lacrimi. Cum să nu iubeşti o femeie minunată pe care ţi-o descrie Nichita ? În final ne-am jurat că dacă se va ivi ocazia să-i spunem celeilalte Gabriele tot ce ne-am mărturisit unul altuia. Să-i spunem că prietenul nostru a iubit-o şi că îi pare rău de toate gesturile necugetate pe care le-a făcut cu rugămintea de a fi iertat“, îşi aminteşte Mircea Gociman spovedania lui Nichita.

„Doi creatori nu prea pot convieţui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, a scris, la rândul ei, Gabriela Melinescu despre Nichita în volumele pe care le-a publicat în Suedia. Gabriela se căsătoreşte în Suedia, Nichita încă o dată în România. Într-un final, Nichita a pierdut această mare iubire, după ce Gabriela s-a îndrăgostit şi apoi s-a căsătorit cu un editor suedez, Rene Coeckelberghs, apoi a plecat definitiv în Suedia, în 1975, pe când avea 33 de ani, deja o poetă cunoscută şi apreciată.

Ca o ironie, Gabriela îl cunoaşte pe viitorul soţ de ziua lui Nichita, pe 31 martie 1974. Eseistă, poetă, scriitoare, pictoriţă şi traducătoare Gabriela Melinescu a publicat în Suedia 5 volume de versuri şi 9 volume de proză, dar şi un „Jurnal suedez“, în trei volume. Soţul Gabrielei Melinescu a publicat poemele lui Nichita în toată Scandinavia. Din străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a şi întâmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor. Laureat va fi poetul grec Odysseas Elytis.

Invitat de Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei „gelozii absurde“.

Deși a iubit de mai multe ori, ultima mare dragostea a poetului Nichita Stănescu a rămas cel mai frumos capitol din viaţa sa amoroasă şi s-a numit Dora. Dora Stănescu.

Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani pe care Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. S-au căsătorit în 1982, la un an după pronunţarea divorţului de Doina Ciurea, şi doar cu un an înaintea de moartea poetului. Căsătoria legală a fost o conjunctură, deoarece poetul urma să primeasca Premiul pentru literatură „Cununa de aur“ în Iugoslavia, iar Dora, având alt nume, nu putea să îl însoţească”, se mai explică în articolul marca „Adevărul”.

Veșnicul îndrăgostit Nichita Stănescu avea 46 de ani când a cunoscut-o pe tânăra Dora, care pe-atunci avea exact jumătate din vârstă sa. I-a spus din clipa în care a văzut-o că o să fie nevasta lui și a reușit să o convingă să îl viziteze din nou. Poetul era la Cluj când și-a amintit că trebuie să primească vizita promisă de Dora, astfel că a luat primul tren către București.

Prima declarație pe care i-a făcut-o a fost și cea care a cucerit-o: „Când m-am gândit zilele astea la tine, am simțit că mi s-a răsucit un cuțit în inimă”. Doi ani mai târziu, cei doi se căsătoreau. S-au iubit intens, iar Nichita i-a scris Dorei nenumărate poezii, în fiecare zi această primea o nouă poezie și un nou nume de la iubitul ei. Dora a fost ultima și cea mai mare iubire a poetului și femeia în brațele căreia a murit.

După moartea poetului, Dora s-a retras la Paris, departe de ochii curioşi ai presei. A evitat să iasă în față drept ”nevasta poetului”. Ultima soție a lui Nichita Stănescu a recunoscut însă că îi place să vorbească despre poet. ”Toată viaţa mea este legată de Nichita. În fond, el m-a format. Atunci când ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fată foarte „teoretică”, studioasă şi atâta tot. Nichita mi-a dat o direcţie. Eram foarte puţin ieşită în lume-când eşti elev şi pe urmă student, n-ai prea mare legătură cu viaţa reală.”

Au trecut în jur de 40 de ani de când s-a scris primul vers din poezia de amor dintre talentatul Nichita Stănescu şi Dora. Florin Iaru, pe atunci un tânăr băiat, o întâlnea pe strada Pitar Moş din Capitală pe Dora, o frumuseţe de fată care avea să devină soţia marelui Nichita şi ultima mare iubire a acestuia. Chiar şi după patru decenii, povestea de dragoste dintre Dora şi Nichita rămâne una dintre cele mai frumoase şi emoţionate.

„Era o fată foarte frumoasă şi inteligentă, era greu să nu o observi. Îmi aduc aminte că atunci când am văzut-o era cu prietena ei, Felicia“, îşi aminteşte Florin Iaru. Un lift din Piaţa Amzei şi un ciocănit în uşă Dora era extrem de talentată la bedminton, spre disperarea celor care voiau să participe la partidele organizate în plină stradă sau prin sălile de sport din acea vreme.

Nimeni nu putea s-o învingă şi toţi cei din jurul ei ştiu încă de la început să orice meci cu Dora era unul pierdut. Imediat după ce Iaru a cunoscut-o pe încântătoarea Dora, tinerii au început să organizeze adevărate campionate de bedminton. Uşor-uşor, totul s-a transfomat într-o prietenie superbă care avea so conducă pe Dora spre apartamentul şi inima lui Nichita Stănescu.

N-a trecut mult timp. Era o zi ca oricare când într-un lift îngust dintr-un bloc aflat în Piaţa Amzei Dora se înghesuia alături de Iaru şi alţi câţiva prieteni. Nici prin minte nu-i trece că în câteva clipe avea să îl întâlnească pe bărbatul care urma să-i devină soţ, reuşind să scrie altături de el o fascinantă poezie de dragoste care să domnească de-a lungul vremii.

După câteva secunde de urcat cu liftul, Dora stătea în faţa unei uşi de lemn, alături de prietenii ei. Un ciocănit scurt. Uşa se deschide şi în spatele ei apare Nichita Stănescu. Impunător, îi cercetează cu privirea pe cei câţiva oameni care urmează să-i treacă pragul. Trec câteva clipe.

„Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă“, a spus Nichita. Atunci, Dora s-a îndrăgostit de el iremediabil.

„Am împlinit 23 de ani şi el 46. În momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact «jumătatea» lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare“, povestea Dora.