Chilianul Pablo Neruda (1904-1973) a oferit un citat extraordinar despre șah: ,,Ce este șahul? Una dintre izbânzile omenirii asupra sa însăși. Pentru unii șahul este muzică, pentru alții pictură, pentru mine șahul este poezie, poezia luptei, a minții și a voinței.” (Elisabeta Polihroniade, Campionii de șah ai lumii, București, Editura Sport-Turism, 1980, p. 6). Întrebările ,,Ce este șahul?” și ,,Unde a apărut?” sunt două probleme chestionate de secole la toate nivelele, cărora li s-au găsit nenumărate răspunsuri, fără a ajunge la o concluzie. S-a scris enorm despre șah, despre originea sa, formulându-se diverse ipoteze de lucru de-a lungul timpului. Istoricii sunt, însă, majoritatea de acord că strămoșul direct al șahului ar fi jocul Indian chaturanga, apărut în jurul anului 570 e.n, undeva pe Valea Gangelui. Jocul s-a răspândit rapid, ajungând în câteva decenii în Persia, sub denumirea de șatrandj, dar și în țările arabe, care-l aduc din Africa și în Europa, suferind mai mereu importante adaptări și transformări specifice raselor și ritmului de viață din acele vremuri, ajungând, la forma modernă din zilele noastre (Constantin Ștefaniu, Șah de la A la Z, București, Editura Sport-Turism, 1984, p. 8). Problema nerezolvată încă este aceasta: chaturanga este sau nu forma primară a șahului sau a fost doar o variantă a altui joc existent cu mult înaintea acestuia?

sursă foto: masterchess.ro

Chaturanga provine din sanscrită, din termenii ,,chatur” (patru) și ,,anga” (membri/ elemente, unități), ceea ce conduce la ideea conform căreia acest joc avea loc între patru adversari independenți, pe o tablă pătrată cu (8*8 =) 64 de căsuțe, având câte opt piese pentru fiecare jucător. Astfel, s-a ajuns la concluzia că șahul Indian chaturanga, ar fi fost precedat de un șah arhaic, care se juca tot pe o tablă de 64 de pătrate, dar era mai simplu, cu numai opt piese de fiecare parte a tablei. Mișcările acestui șah arhaic ar constitui punctul de plecare al chinezescului xiang-qi și indianului chaturanga. Șahul arhaic, se spune că ar fi provenit dintr-o formă ,,cultă” a unui joc primitiv, care ar fi existat cu aproximativ patru milenii î.e.n., în Mesopotamia, țara dintre Egipt și Eufrat. Se presupune că această formă primară era formată dintr-un joc pe tablă, unde s-ar fi utilizat opt pietricele sau discuri albe și negre de fiecare parte (Ibidem., pp. 29-30). Trecerea de la șatrandj la noul joc de șah s-ar fi realizat pe parcursul a șapte secole, începând, în principal, cu anul 711, când oștile islamice și-au extins teritoriile, ajungând în Europa și aducând cu ele și cultura arabă, ,,în care minunatul joc pe table de 64 de pătrate ocupa un loc deosebit.” (Ibidem., p. 31). Șahul, așa cum este el cunoscut în zilele noastre, e opera a trei țări latine (Italia, Franța și Spania), fără a putea stabili, însă, ce elemente a adus fiecare țară din cele trei acestui joc, numit ,,șah european”.

sursă foto: printrecarti.ro

Primele informații s-ar fi regăsit în culegerea de predici a italianului Jacopo da Cessole, apărută în manuscris, în anul 1275, din care ar rezulta faptul că în secolul al XIII-lea, regulile de joc ale șatrandjului suferiseră schimbări majore. În acest sens, ,,regele putea să se deplaseze la prima sa mutare până la o distranță de 3 câmpuri, cu condiția de a nu putea trece prin șah, prefațând, astfel, viitoarea rocadă, iar dama putea sări peste 2 câmpuri, tot numai la prima mutare. De mare importanță a fost dreptul căpătat de pioni de a putea face unul sau doi pași din poziția inițială.” (Ibidem., p. 32).

sursă foto: archive.org

În anul 1283, în manuscrisul unui autor spaniol, numit Alfonso-Codex era menționată victoria prin mat, poziția de pat, urmând a fi consemnată ca egalitate, iar tot aici a apărut și mențiunea legată de apariția tablei de șah în alb-negru. În jurul anului 1450, șahul european se constituia deja ca un joc aparte, desprinzându-se total de șatrandj, având reguli destul de bine conturate. În același timp aproape cu pătrunderea în Europa, prin intermediul țărilor sudice, șatrandj a ajuns și în Rusia, păstrându-se forma directă de șatrandj din Asia. Șahul a progresat de la o perioadă la alta, ajungând o creație de excepție a geniului uman. S-a ajuns la concluzia că ,,șahul este în egală măsură joc, artă și știință […].” (Ibidem, p. 33). Se poate aduce în discuție și o etapizare a șahului, ce cuprinde cinci perioade: copilăria șahului (1450-1749), perioada romantică (1750-1865), marile căutări (1866-1920), șahul modern (1921-1947) și explozia șahistă ( 1948-1982).

  • Copilăria șahului

În această etapă, șatrandjul dispare total din Europa, fiind înlocuit cu șahul european, unde predomină diferite noi strategii. Apar numeroase personalități șahiste, se scriu un număr consistent de cărți, în care se analizau diverse tehnici de joc. Primul jucător de mare importanță a acestei perioade a fost spaniolul Ruy Lopez, episcop de Segura, ce a fost considerat un adevărat campion mondial neoficial din anul 1560 și până în 1575, când a fost învins la Madrid de italianul Giovanni Leonardo da Cutro. O altă personalitate a șahului a fost și Gioacchino Greco, recunoscut după 1620 ca fiind campionul lumii șahiste. După moartea lui Greco (1634), nu a mai fost niciun campion de șah asemenea lui, timp de aproape un secol întreg, dar în tot acest timp, popularitatea șahului era din ce în ce mai ridicată.

sursă foto: famedisud.it

  • Perioada romantică

În jurul anului 1740, un parizian de origine română era propietarul unei cafenele ,,Café Procopie”. Acestuia îi vine ideea revelatorie de a organiza în cafeneaua sa un club de șah, devenind primul loc din lume de acest tip. Apoi, ideea de la Paris se extinde rapid și în țări, precum: Anglia, SUA, Germania, Austria,  Italia, Ungaria sau Elveția, unde interesul pentru șah era foarte crecut. În cafeneaua pariziană au jucat șah mari personalități ale acelor timpuri, cum ar fi Voltaire, Diderot, Rousseau sau chiar Napoleon Bonaparte (pe când era general). Tot acolo va cunoaște succesul absolut și francezul François-André Danican-Philidor, primul mare teoretician din istoria șahului.

sursă foto: musebaroque.fr

În anul 1813, a apărut și prima mențiune a șahului, în cotidianul englez ,,The Liverpool Mercury”. În 1836, la Paris, a fost tipărită prima revistă de șah, ce s-a numit ,,Le Palamède”. În anul 1840, doi jucători de șah, din orașul Wakefield au înființat primul club de șah de pe glob, pe care l-au intitulat ,,The Yorkshire Chess Association”.

sursă foto: chesslund.com

În anul 1851, la Londra, a avut loc prima manifestare efectiv sportivă a jocului de șah, prin desfășurarea unui turneu internațional individual, cu meciuri eliminatorii, la care au participat în jur de 15 maeștri ai șahului din Europa întreagă și SUA.

  • Marile căutări

Perioada aceasta a șahului îl are în vedere pe maestrul Wilhem Steinitz, un adevărat arhitect al jocului, care a pus bazele șahului modern. El a scris un amplu studiu despre tehnicile de șah, numit ,,The modern chess instructor”, apărut în două volume, în 1889 și 1891. Tot în acest interval, s-a remarcat și în Rusia un mare șahist, pe nume Mihail Cigorin.

sursă foto: chesscentral.com

În perioada investigată se dovedește și s-a recunoscut faptul că șahul era o luptă a inteligenței, la care ,,iau parte factori științifici, artistici, psihologici și sportivi.” (Ibidem, p. 40).

  • Șahul modern

Deși a fost o perioadă scurtă, în anii 1921-1947, numeroase personalități șahiste s-au confruntat în tot soiul de meciuri de șah pentru a câștiga popularitate și titluri de recunoaștere inernațională. Nu se pot omite din discuția prezentă doi mari supercampioni, Capablanca și Laker, dar și celebrul lor joc ,,neterminat”, din anul 1921, de la Havana. Pe lângă cei doi, mai amintesc și de: Bogoliubov, Marshall, Nimzovici, Spielmann, Tarrasch, Rubinstein, Maroczy, Tartakover, Reti sau Euwe. Capablanca a fost primul mare mastru al acestei perioade a șahului, un practician al teoriilor steinitziene, dar care a aplicat cu succes și ideile hipermoderniștilor. Pe lângă cubanezul Capablanca, și rusul Alexandr Alehin a fost un geniu al jocului de șah. În anul 1927, acesta a fost desemnat campion mondial la șah.

În anul 1924, a fost înființată Federația Internațională de Șah (F.I.D.E.), iar în anul 1928, scriitorul român, Mihail Sadoveanu a publicat un articol cu titlul ,,Biruința lui Alehin”, relatând despre șah și maeștrii acestui joc minunat, insistând pe calitățile desăvârșite ale șahistului rus.

  • Explozia șahistă

În ultima perioadă a șahului se emitea un principiu fundamental pentru joc, unanim recunoscut, conform căruia: ,,teroia șahistă se naște, crește și se perfecționează din apriga frământare a materiei cenușii în <<labirintul magic cu 64 de pătrate>>, unde se confruntă și se verifică principiile și ideile noi găsite după minuțioase cercetări în <<laboratorul>> personal.” (Ibidem, p. 44). Cu aceste idei a pornit la drum maestrul rus al șahului, Mihail Botvinnik. El a pus bazele școlii sovietice de șah, preluând din ideile lui Cigorin, ale lui Capablanca și arta lui Alehin. Școala sovietică a avut un succes răsunător, sovieticii dominând lumea șahistă. Ei câștigau orice turneu internațional la care participau, cucerind rând pe rând toate titlurile mondiale în decursul a circa șapte ani. Mai apoi, apar și alte nume în scena jocului, care rivalizează puternic cu sovieticii. În tot acest timp, s-a scris destul de mult despre diverse teorii ale jocului de șah, rezultând ,,veritabile opere de artă șahistă.” (Ibidem, p. 46).

Mihail Botvinnik (sursă foto: chessentials.com)

* * *

Despre apariția modului în care șahul a pătruns în țara noastră nu se cunosc date foarte exacte. Se presupune că în Banat și Transilvania, care în acele vremuri făceau parte din Imperiul Austro-Ungar, șahul european a fost importat direct din filiera Roma-Viena-Budapesta și s-ar fi jucat  începând cu secolul al XVIII-lea, cu precădere în saloanele aristocrației, ca mijloc de relaxare sau de divertisment. Mai apoi, jocul a pătruns în cercurile burgheze din Timișoara, Oradea, Arad, Brașov, Cluj sau Satu Mare, prin intermediul unor cărturari aflați în slujba nobilimii, fapt ce e atestat documentar prin manualul de șah al lui J. Balent, din 1784, la Oradea. Al doilea mijloc de cunoaștere al jocului de șah a fost însuși șatrandjul, care a ajuns în Moldova și Muntenia, direct din Persia sau India, spre sfârșitul secolului al XVII-lea. De asemenea, contactele țării noastre cu turcii, au putut constitui un mijloc de apariție pe teritoriul nostru, întrucât jocul era în floare la Instanbul. Dezvoltarea șahului la noi a fost una destul de lentă de-a lungul anilor, comparativ cu alte state europene.

Primul club de șah a fost înființat la București, abia în anul 1890. Primul turneu de șah de la noi din țară a avut loc în anul 1906. În anul 1925, a luat ființă Federația Română de Șah, iar mai apoi, la doar câteva luni distanță, a apărut și primul număr al ,,Revistei (Române) de Șah”.

sursă foto: stere.ro

Situația s-a schimbat radical în anul 1946, atunci când toate sporturile din țară deveneau subvenționate de stat. Șahul românesc a urcat treptat în ierarhia mondială, având chiar campioane feminine la șah. Astfel, în România, șahul s-a impus și s-a extins în primă fază într-o manieră distractiv-recreativă, iar mai apoi, în manieră artistică, sportivă, și în final științifică. Totul a decurs foarte încet, în comparație cu alte țări, care aveau un avans imens în exercitarea acestui joc splendid al minții.

Elisabeta Polihroniade (sursă foto: europechess.org)

Elisabeta Polihroniade (1935- 2016; șahistă română și autoare de șah) definește șahul ca fiind,,o înfruntare între două gândiri și voințe, cu elemente de tactici și strategie, care își găsesc un corespondent în arta militară. În această luptă deschisă, în principiu cu arme egale, șansele sunt de partea celui mai clarvăzător, mai bine pregătit și care rezistă mai mult solicitării nervoase din timpul partidei.” (Elisabeta Polihroniade, Șahul pentru toți, București, Editura Sport-Turism, 1984, p.6).

sursă foto: targulcartii.ro

 

Un articol de Iulia Maria Ciherean

Citește și Ai nevoie de mult curaj să te așezi la aceeași masă cu adversarul