Dacă vorbim despre Julio Cortázar (n. 26 august, 1914, Bruxelles, Belgia – d. 12 februarie, 1984, Paris, Franța) amintim că a fost un important romancier din Argentina, unul dintre cei mai importanți autori ai curentului școlii realismului magic sud-american. Majoritatea oamenilor care îi cunosc opera, îi vor recunoaște numele între cei mai mari exponenți ai literaturii hispanice.
Acest scriitor argentinian, deși este de origine belgiană ( născut în Belgia, la scurt timp, familia sa va fugi din primul război mondial mai întâi în Elveția, apoi în Barcelona și în final în Argentina), a fost și traducător și un intelectual important al timpului său, recunoscut pentru poveștile sale și pentru una dintre cele mai importante lucrări ale sale, Rayuela, roman.
Drumurile sale poetico-sentimentale s-au topit, pentru o scurtă dar efervescentă perioadă, cu cele ale unei poete de o sensibilitate asemănătoare.
Julio Cortázar și Alejandra Pizarnik (29 aprilie 1936 – 25 septembrie 1972) au avut o relație foarte intensă, deși nu există nicio înregistrare scrisă că au fost iubiți, ci doar prieteni care se admirau dincolo de literatură… însă această remarcă n-a pătruns, probabil, dincolo de cercul de cretă al cuvintelor, în miezul lor tainic și încins. Fotografiile arată însă o simbioză sufletească certă, transpusă în zâmbetul luminos, în privirea caldă, blândă, liniștită. Două spirite care s-au întâlnit pe parcursul existenței și au rezonat în acea zonă în care sufletul e cel mai permeabil.
În plus, legătura dintre cei doi marchează o etapă importantă în literatura argentiniană, pentru că este evidentă, în creația lor, inspirația reciprocă.
Julio și Alejandra s-au cunoscut la Paris la începutul anilor 1960. Ea și-a continuat studiile pe care le abandonase în Buenos Aires și el și le-a făcut pe ale sale. Poetă și traducătoare, studiind filosofie, jurnalism, litere, pictură, istoria religiilor și literatura franceză, Pizarnik a scris numeroase poeme, povestiri suprarealiste, teatru, traduceri (din Antonin Artaud, Henri Michaux, Aimé Césaire, Yves Bonnefoy și Marguerite Duras), un roman și un jurnal.
El devenise deja parizian la vremea aceea, înamorat definitiv de capitala Franței. Afinitățile incredibile dintre cei doi i-au făcut mari prieteni. Julio a avut o parteneră, Aurora, care s-a împrietenit și cu Alejandra. Ne-am văzut, ea venea adesea acasă unde Aurora și cu mine am primit-o înțelegându-i reacțiile, uneori inexplicabile, mărturisește Cortázar în legătură cu începuturile relației lor.
Când Alejandra și-a publicat Arborele Dianei, Arbol de Diana, le-a trimis un exemplar cu o dedicație specială: „Dragilor mei Aurora și Julio, acest mic dar, Arbol de Diana – cu promisiunea de a mă comporta mai bine de astăzi – 25 februarie 1963 – și încă una de a face poezii mai pure și mai frumoase – așa sper.
Îndrăgostita
această manie lugubră de a trăi
acest capriciu tainic de a trăi
te sfâșie alejandra recunoaște.
azi te-ai privit în oglindă
și te-ai întristat erai singură
lumina mugea aerul cânta
însă iubitul tău nu s-a întors
ai să trimiți mesaje ai să zâmbești
ai să-ți faci mâinile să tremure așa are să vină
iubitul tău preaiubit
auzi sirena dementă pe care a furat-o
vasul cu bărbi de spumă
în care au murit râsetele
îți amintești ultima îmbrățișare
nu nicio neliniște
râzi în batistă plângi în hohote
numai închide porțile chipului tău
ca să nu spună pe urmă
că femeia aceea ai fost tu
te chinuie zilele
te acuză nopțile
te doare viața tare tare
fără speranță, unde mergi?
fără speranță și atât
naufragiații din umbră
au îmbrățișat-o pe cea care s-a sinucis
cu tăcerea sângelui său
noaptea a băut vin
și a dansat goală între oasele zorilor
(traducere Irina-Marina Borțoi)
Alejandrei îi plăcea să experimenteze pericolul. Deja la Buenos Aires a luat amfetamine, în incursiunea sa în domeniul picturii și primele poezii. A folosit de asemenea unele somnifere pentru a dormi și unele calmante pentru migrene.
El a introdus-o în cercul de intelectuali parizieni. Ambii au agreat cuvântul subversiv, limbajul putenic metaforizat, aluzia mascată. Julio a venit să-i ofere singurul manuscris pe care îl avea al romanului Rayuela. Alejandra a ajuns să afirme, citind cu nesaț textul: „Eu sunt Magul!”, referindu-se la personajul romanului, așa că Julio nu a îndrăznit să o contrazică.
Alejandra era atât de fascinată de farmecele literare ale lui Cortázar, încât, într-o scrisoare către Silvina Ocampo, a scris: Nu încetez să-l văd pe Julio, nu încetez să-i spun că plâng datorită lui, pot respira ca o regină, nu încetez a-i spune simplul fapt că el, Julio, există în această lume, și este un motiv pentru a nu ne arunca pe fereastră. Julio, și voi, Adolfito, Octavio … îmi spun mereu așa, de încurajare: Ei îți asigură lumea vertiginoasă și chiar te ajută să respiri… Fiecare cuvânt al tău, fiecare verset, fiecare mărturie conține o intensitate exorbitantă.
Cu siguranță, vorbim despre o fascinație cvasierotică, provocată de fiorul poetic, atât de cunoscută între cei care aparțin lumii artistice. Despre ei am mai scris…
Într-un interviu publicat în 1972, ea a spus cu sinceritate: În această viață nu facem niciodată ceea ce ne dorim. Care ar fi un motiv în plus pentru a dori să vedeți grădina, chiar dacă este imposibil, mai ales dacă este imposibil… ? Și a continuat: Printre altele, scriu astfel încât să nu mă tem (…)
Scrierea unei poezii este să repare rana fundamentală, sfâșierea. Pentru că toți suntem răniți.
Ei îi aparține unul dintre cele mai dureros de lucide poeme-manifest ale feminismului din secolul trecut:
Sunt femeie. Și o dulce căldură mă cuprinde
când lumea mă lovește.
E acea căldură a celorlalte femei, acele femei care au făcut din viață
acest colț sensibil, luptător, de piele fină și
inimă războinică.
(Soy mujer)
Am putea spune că Alejandra Pizarnik este nefericita poetă în cele mai profunde fibre ale ființei sale. Întotdeauna se ocupă de fantomele haosului. Fată de graniță și seducătoare, ea scrie: „Conținutul meu imaginar este atât de fragmentar, atât de divorțat de real, încât mă tem, pe scurt, să nu nască cumva monștri”.
Instabilitatea ei emoțională, lupta internă cu amăgirile ei, licitarea suprarealistă a literaturii sale, aversiunea la politică și dezacordul cu lumea au determinat-o să aibă două încercări de sinucidere, așa că a trebuit să fie internată într-un spital psihiatric.
Alejandra i-a scris lui Julio o dedicație controversată în cartea care încalcă bunul simț, La pagjara…:„Julio, acest text pare o glumă. Doar tu știi că cea mai mică glumă este creată într-un moment în care viața este l’auteur de la morte (autorul morții) . Mereu a ta, Alejandra.
PS: Am depășit, cred. Și am pierdut, vechea prietenă a bătrânei tale Alejandra, care se teme de toate, cu excepția (acum, oh Julio) de nebunie și moarte. (Am fost la spital de două luni. Excese și apoi am încercat sinuciderea – care nu a reușit, vai!)
PS: În spital învăț să trăiesc cu cele mai recente deșeuri. Cel mai bun prieten al meu este o servitoare în vârstă de 18 ani care și-a ucis fiul. Am început să citesc jurnalele. Vă aprob mult politic. Poezia ta Panorama este minunată pentru că m-a făcut bine (am citit-o în spital)
La care Julio – din 9 septembrie 1971 -, deja supărat și cu cel mai rău sentiment, a răspuns într-o scrisoare la fel de disperată pe cât de afectuoasă:
„Draga mea, scrisoarea ta din iulie ajunge în septembrie, sper că între timp ești deja înapoi acasă. Avem spitale comune, deși din diferite motive; Al meu este plin de viață, un accident de mașină pe care era să-l fac. Dar tu, tu, îți dai seama cu adevărat de tot ce îmi scrii? Da, desigur îți dai seama, și totuși nu te accept așa, nu te iubesc așa, te vreau în viață, măcar și îți dai seama că îți vorbesc despre limba iubirii și a încrederii – și toate astea, fie! Sunt de partea vieții și nu a morții. Vreau încă o scrisoare de la tine, în curând, o scrisoare de la tine. Și asta este de la tine, știu, dar nu este totul și nu este cea mai bună variantă a ta. Ieșind pe acea ușă este fals în cazul tău, o simt ca și cum aș fi eu. Puterea poetică este a ta, știi, știm toți cei care te citesc; și nu mai trăim vremurile când acea putere era antagonistă împotriva vieții și acesta era poetul călăului. Călăii, astăzi, omoară altceva decât poeți, nu mai există nici măcar acel privilegiu imperial, mai drag. Își pretind, nu smerenie, nu consecință, ci legătura cu acest lucru care ne înconjoară pe toți, îl numim lumina sau César Vallejo sau cinematografia japoneză: un puls pe pământ, vesel sau trist, dar nu o liniște de resemnare voluntară. Te accept doar în viață, o iubesc doar pe Alejandra.
Tragedia sfârșitului nu poate fi altfel. Câteva zile mai târziu, mai exact pe 25 septembrie, Alejandra se sinucide, la doar 36 de ani, luând 50 de pastile, un barbituric numit seconal, într-un weekend în care părăsise spitalul de psihiatrie. Pe tabla din salon, scrisese ultimele versuri: „nu vreau să merg/decât/până la capăt”.
În ciuda cererii lui Julio, Alejandra a decis să-și pună capăt vieții și, poate, cușca a devenit o pasăre.
Noaptea, poemul
Cineva și-a găsit vocea adevărată și o încearcă la amiaza morților. Prieten al culorii cenușii. Nimic mai intens decât teroarea de a-ți pierde identitatea. Țarcul acesta plin cu poemele mele e martor că fetița părăsită într-o casă năruită sunt eu.
Scriu cu orbirea crudă cu care copiii aruncă pietre după o nebună de parc-ar fi o mierlă. În realitate nu scriu: fac spărturi ca să ajungă până la mine, la crepuscul, chemarea unui mort.
Și meseria asta a scrisului. Văd prin oglindă, în întuneric. Presimt un loc pe care nimeni nu îl mai cunoaște. Cânt despre distanțe, ascult glasuri de păsări pictate pe copaci împodobiți ca niște biserici.
Goliciunea mea îți dădea lumină precum o lampă. Îmi apăsai corpul ca să nu vină frigul cel mare al nopții, cel negru.
Cuvintele mele cer liniște și spații abandonate.
Există cuvinte cu mâini; abia scrise, îmi caută inima. Există cuvinte condamnate precum liliacul în vremea furtunii. Există cuvinte ce seamănă cu unii morți, deși le prefer, dintre toate, pe cele care evocă încheietura unei fetițe lipsite de noroc.
(traducere Irina-Marina Borțoi)
Traducere și adaptare: Florica Patan
Citiți și despre Julio Cortazar…
