Abuzul în școli – fenomen sau lege nescrisă?
În ultimii ani, mass-media jonglează cu iscusință informații despre cazuri concrete de abuz. Cu toate acestea, mai ales în mediul școlar, acestui abuz îi este atribuită eticheta de fenomen, asociat neologismului bullying. Așadar, suntem „încolțiți” de așa-zisul fenomen al bullying-ului, de parcă violența, de orice tip, ar reprezenta o noutate. Având în vedere că scriu acest articol în limba română, aleg să mă refer la abuz, mai precis la abuzul din școli.
sursă foto: noizz.ro
Cele două mari categorii de abuz în școli, sunt între elevi și între profesori și elevi. Nu cred că putem discuta despre un fenomen al abuzului, întrucât abuzul în școli a existat întotdeauna. Diferența fundamentală dintre abuzul suportat de bunicii noștri (de pildă) și abuzul suportat de unii dintre noi constă în faptul că bunicii noștri trăiau, din cauza regimurilor politice (consecutive) totalitate, sub imperiul fricii, ceea ce înseamnă că nu ar fi îndrăznit, în calitate de elevi, să abuzeze, sub o formă sau alta, un profesor. În schimb, ei erau abuzați (din punct de vedere fizic sau/ și psihologic) de către profesorii și/ sau colegii lor. Atunci aproape nimeni nu privea umilirea unui elev sărac sau „altoirea” oricărui elev care nu știa lecția cu rigla drept un abuz pentru că oamenii confundau firescul cu anxietatea colectivă. De asemenea, tehnologia, nefiind atât de avansată, atrocitățile vremurilor apuse și nedreptățile la ordinea zilei din școli erau cu mai mare ușurință puse sub tăcere. Fiecare își știa „locul” pentru că societatea înfiera locul fiecărui om.
Astăzi, așa-zisul sistem democratic în care trăim permite (tacit, ce-i drept) umilirea elevilor de către profesori, umilirea elevilor între ei și umilirea profesorilor de către elevi. Pe de-o parte, clasele din școlile de stat sunt mult prea mari (până la 35-36 de elevi, ceea ce, din punctul meu de vedere, reprezintă enorm pentru un profesor), iar pe de altă parte, din ce în ce mai puțini profesori au, într-adevăr, vocație de profesor. Consider că a fi profesor nu reprezintă o meserie, ci o vocație, dar din ce în ce mai mulți profesori tratează cu superficialitate misiunea lor, mergând doar „la servici”. Această atitudine este resimțită în primul rând de către elevi, care adesea devin victimele unor profesori doar pe hârtie. În realitate, ei sunt persoane care se scaldă în propriile frustrări, adesea cu probleme psihice ignorate (sunt conștientă de duritatea limbajului, dar aleg să fiu realistă) care fac crize de nervi în timpul orelor, abuzându-și în fel și chip elevii. În școala generală am avut colegi loviți peste cap cu palmele de către profesori (care încă predau) și jigniți în ultimul hal. Erau elevi cu probleme comportamentale, cărora le lipseau, în mod evident, cei șapte ani de-acasă; cu toate acestea, lovirea și umilirea verbală a unui copil nu reprezintă o soluție și dacă ajungi în acel punct, ar trebui să-ți folosești ultima fărâmă de bun-simț și de rațiune pentru a-ți prezenta demisia.
Tamara Buciuceanu, în rolul profesoarei de matematică (Isoscel) din pelicula „Liceenii” – sursă foto: casaplina.ro
Copiii abuzați acasă se împart, în calitate de elevi, în două categorii: elevi excesiv de timizi și elevi care devin, la rândul lor, agresori. În cazul celei de-a doua categorii primele victime devin colegii lor, care se transformă în saci de box (metaforici doar în cazul abuzului verbal). Elevii-agresori provenind din familii înstărite care le-au oferit o educație precară, tind să agreseze profesorii. Abia acum putem discuta despre un fenomen, deoarece profesorii agresați verbal (uneori și fizic) de către elevi de bani gata reprezintă o problemă actuală. Am avut câțiva astfel de colegi în liceu și vedeam neputința din ochii profesorilor mei, care erau nevoiți să treacă în anul următor elevi care ar fi meritat să fie exmatriculați, dar care erau copiii „cui trebuie”. Mi-a luat mult timp să înțeleg că acești elevi de bani gata erau, cel mai probabil, victimele abuzului sau a neglijenței de-acasă; fiind răniți, simțeau nevoia să rănească la rândul lor, purtând armura cea mai accesibilă lor: tupeul.
Ne întrebăm, pe bună dreptate, ce rost are să fii profesor în ziua de azi? Ce rost are ca după 20 de ani în învățământ să-ți bată obrazul niște parveniți care nu dau doi bani pe inteligența și pe „școlile tale” pentru că ai îndrăznit să-i dai o notă mică odraslei lor (care e sub nivelul mării din toate punctele de vedere, în afară de cel al situației financiare)? Ce rost are ca tu, un profesor dedicat, să ai colegi de catedră care privesc elevii cu obidă și fie își fac orele superficial, fie pretind elevilor absurd de mult? Acestea sunt întrebări asupra cărora vă îndemn să reflectați și să vă răspundeți în gând, voi, toți cei care vă doriți cu adevărat să fiți profesori în România. Abuzul în școli este, fără tăgadă, o lege nescrisă, dar dacă această lege se va perpetua sau nu va mai exista într-o zi, depinde de voi în cea mai mare măsură.
sursă foto: schoolleadersnow.weareteachers.com
citește și Ohara Donovetsky: Învățăm să mințim la școală?
M-am născut în Cluj-Napoca, județul Cluj, la data de 22 ianuarie 1995. Am absolvit Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” (secția artă dramatică, promoția 2010-2014), Facultatea de Istorie și Filosofie (secția Filosofie, nivel licență) în cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca (promoția 2015-2018) și cursurile masterale ale Facultății de Litere, în cadrul aceleiași universități (masteratul de Studii Literare Românești, promoția 2018-2020). Am publicat poezii în revistele „Literatura de Azi”, „Cenaclul de la Păltiniș”, „eCreator” și „EgoPHobia”, fiind membră a Cercului Literar de la Cluj, începând cu iarna anului 2017 până în vara anului 2018 și membră a Cenaclului Literar Studențesc „Vox Napocensis” începând cu luna decembrie a anului 2019 până în luna mai a anului 2020. De asemenea, am publicat texte de proză scurtă în revista on-line „Catchy”. În anul 2021 am publicat un grupaj de poezii în antologia bilingvă (româno-suedeză) a editurii Bifrost „Echivalențe”.
