Continuarea Memoriilor Elenei Lupescu, de aici:

De data aceasta, am păstrat autenticitatea redactării textului.

Capitolul VII

Frumoasa Regină Maria este iubită până la idolatrie de către fiul ei, Carol.

Anturajul Reginei însă îi înveninează sufletul şi mintea prin grozăviile ce i se povestesc despre fiul ei. Ea este atât de dreaptă şi de cinstită, încât o clipă nu poate concepe că cele ce i se povestesc despre fiul ei ar putea fi intrigi isvorâte din răutate sau din cine ştie ce interese meschine, aşa că Ea le crede pe toate, le ia drept adevărate.

Regina Maria este împiedicată de a vedea adevărul, de a vedea ambele laturi ale situaţiei, iată pentru ce cred că trebuie să fie furioasă contra mea. Pentru regina Maria, probabil. Că nu sunt decât o femee pătimaşă care i’am atras copilul în păcate.

Pentru mama lui, ca şi pentru tot anturajul Reginei, eu nu sunt decât femeea care a isbutit, graţie farmecelor ei, a-l ispiti pe Carol mai presus de puterile sale de împotrivire, distrugându’i prin tot felul de mijloace caracterul.

O! De s’ar şti cât îmi este de scumpă fericirea lui Carol de s’ar şti cu câtă dragoste sinceră îl înconjur şi cât mă străduiesc să’l fac să uite mâhnirile sale!

Am însă toată credinţa că va veni ceva sfânt pentru Carol şi atunci când m’am hotărît să’l urmez la Milano, Dumnezeu îmi este martor, că nu am făcut’o decât cu curata intenţiune de a’l îngriji, de a nu-l lăsa în astfel de momente fără sprijinul meu, fără dragostea mea.

La ceremonia încoronării, în 1922. (Maryhill Museum of Art)

Capitolul VIII

La Milano am tras la acelaşi hotel.

Carol era vesel şi foarte mulţumit că l’am urmat.

O vreme, am stat ascunsă în cameră, Nu m’am arătat nicăeri pe stradă.

Carol ieşia din când în când, însă întotdeauna se reîntorcea enervat, furios.

La fiecare pas se întâlnia cu tot felul de emisari români, cari prin tot felul de planuri, îl supărau şi îl jigneau.

Viaţa la Milano ni-a fost un adevărat iad.

Eram spionaţi la fiecare pas şi asta ne făcea viaţa atât de plicticoasă, încât hotărârăm să plecăm din Milano spre Veneţia.

Nenorocirile ce se abăteau din zi în zi mai mult asupra noastră făcură ca dragostea noastră să crească. Ne simţiam aşa de legaţi unul de altul, încât fericirea noastră nu mai cunoştea margini.

Treceam prin momente când ne credeam aboslut singuri, într’o lume plină de fericire de pericole fantastice.

Este foarte adevărat că m’am ţinut strâns legată de el, dar oare care femee ar fi făcut altfel în locul meu, atunci când iubeşte un bărbat cu toată pasiunea, cu tot focul.

Cu cât trecea timpul, dragostea noastră devenea şi ea mai mare, aşa că încetul cu încetul, am luat ferma hotărâre de a nu’l mai părăsi niciodată.

Dar, raţională cum sunt, şi socotind că dragostea mare ce’i port lui Carol va trebui să mă hotărască şi la sacrificii, mi-am zis:

“Pentru fericirea lui şi a ţărei sale, care este şi ţara mea, nu va trebui să stau între el şi ţară, dacă aceasta va dori înapoierea sa, sau dacă datoria sa faţă de copilul lui îl va rechema în ţară”

Deşi Prinţul Carol n’a avut fericirea să petreacă mai mult timp la un loc cu fiul său Mihai, totuşi el îl iubeşte mult, şi este, cu adevărat, mândru de el.

Dacă Carol a stat mai departe de fiul său, actualul Rege Mihai, asta se datoreşte faptului că între el şi soţia sa Elena, există mari nepotriviri. — Să nu se uite: căsătoria lor a fost o căsătorie de stat, pe câtă vreme unirea lui Carol cu mine este bazată pe dragoste, pe fericire.

Capitolul IX

Oriunde am cutreerat în iarna anului 1926, n’am putut găsi liniştea după care umblam.

Ziarele anunţau sosirea noastră şi făceau fel de fel de comentarii pline de fantezie.

Singurul loc unde am putut gusta fericirea, în linişte, a fost la Veneţia, supranumită şi paradisul amorezaţilor.

De foarte multe ori când nu mai avea cine să ne spioneze, făceam lungi plimbări, pe canalurile mărginaşe, în frumoase gondole.

Privind luna de pe cer, legănaţi de barcă, ne primblam ore întregi, fără nicio ţintă. În noaptea frumoasă ne spuneam unul altuia cât de mult ne iubim. Ne simţiam cu adevărat fericiţi.

Câteodată, Prinţul cădea pe gânduri, şi, cu vocea îndurerată, îmi spunea: “Sunt ţapul ispăşitor. Mă vor socoti ca pe un laş, ca pe un dezertor. Mă vor compătimi ca pe unul care cutreeră lumea fără familie, fără patrie”.

Atunci îl mângâiam întotdeauna, zicându’i: “Te poţi înapoia. Nu se poate să îndrepţi singur lucrurile, ele se vor îndrepta de la sine. Nu’ţi face sânge rău, căci oricând te vei putea reîntoarce, dacă vei socoti că este bine să te reîntorci”.

Nu’mi răspundea nimic. Se gândia însă într’una la suferinţele mamei sale, şi’l durea mult faptul că nu poate alina cu nimic suferinţele iubitei sale mame.

După câtva timp de şederea în Veneţia, am plecat împreună la Nizza, Monte-Carlo şi Cannes. Peste tot locul am încercat să ne perdem, să ne amestecăm în lumea de petreceri şi de jocuri, pe la cazinouri, plaje, cafenele.

Dar peste tot am întâlnit ochi iscoditori şi limbi clevetitoare, pline de venin.

Ardeam de dorinţa de a ne izola, să fim departe de toată omenirea, să nu vedem pe nimeni şi să nu mai fim văzuţi de nimeni. Dorinţă legitimă, de altfel, la doui inşi ce se iubesc cu adevărat.

Unul din prieteni mi-a spus odată că suntem în luna noastră de miere. M’am gândit cu amărăciune la câte am avut de îndurat, tocmai în acest timp. Totuşi aveam şi o mare fericire. Ştiam că ne iubim şi această iubire, nimeni nu ni-o putea lua.

Într’una din zile, Prinţul îmi propuse să plecăm la Biaritz. Am mulţumit lui Dumnezeu pentru această bună idee a Prinţului.

Într’adevăr, la Biaritz ne-am amestecat în lumea de francezi, spanioli, greci, italieni, americani etc. şi unde ne-am putut petrece, cu adevărat în fericire, timpul cât am stat aci.

Locuiam la Palace Hotel şi petreceam zile întregi pe marginile mărei. Tot aci am căpătat şi minunaţii noştri câni, pe care îi avem şi acum la Neuilly.

La Biaritz am rămas până când ne-au gonit căldurile. Ne-am reîntors la Paris, unde am hotărât să ne instalăm într’o casă modestă, departe de sgomot, spre a aştepta în linişte, desfăşurarea evenimentelor.

După câteva zile dela sosirea noastră în Paris, am găsit şi ne-am instalat în vila în care locuim şi azi.

Am avut nevoe de mult curaj spre a ne putea arăta în lume ca o pereche de amorezaţi. Căci, fără îndoială că vom fi priviţi ca o pereche ce păcătuieşte împotriva convenţiunilor sociale.

Nici nu ne-am instalat bine şi o adevărată furtună s’a ridicat împotriva noastră.

Din Bucureşti curgeau într’una mustrări din ce în ce mai aspre.

Poate că lucrurile s’ar fi petrecut cu totul altfel, dacă Carol n’ar fi fost aşa de mult lipsit de tact. El nu a înţeles niciodată să facă uz de cuvinte ticluite cu dibăcie. I s’ar părea că ar comite o necinste, şi cu aşa ceva nu se poate împăca. Toată viaţa a avut să sufere neplăceri din cauza firei sale cinstite, care nu’i permite niciodată să afirme ceva care să fie contra conştiinţei sale, contra adevărului.

Nesfârşitele mustrări ce zilnic soseau din Bucureşti au avut asupra sa un efect cu totul contrariu celui ce se urmăria.

L’au întărit în dragostea către mine şi, luat de mânie, a renunţat la tron.

Ei, care aveau interese să’l scoată pe Carol din linia succesorilor la tron, au procedat în aşa fel încât au făcut tot posibilul spre a rupe legăturile dintre el şi familia sa.

Carol a primit ordine să se reîntoarcă de urgenţă în ţară, spre a semna abdicarea sa. El a refuzat categoric.

Au sosit la Paris trimişii guvernului, cari au cerut Prinţlui să semneze abdicarea care va fi ţinută secret faţă de popor timp de câteva luni, şi, dacă între timp se va răsgândi, actul de abdicare să fie distrus, iar el să’şi reia locul.

Carol a semnat abdicarea, însă convenţiunea a fost călcată în picioare, actul a fost imediat făcut cunoscut ţărei.

Elena Lupescu împreună cu Ernest Urdăreanu, aghiotantul Regelui Carol II, Bermuda, 1941.

Capitolul X

Din ziua când actul de abdicare a fost semnat, am fost oarecum lăsaţi în pace.

Duşmanii lui Carol, din moment ce au fost în posesiunea actului său de abdicare, nu mai căutau decât să’l scoată din ce în ce într’o lumină mai nefavorabilă lui. Pretutindeni spuneau că este nepăsător faţă de interesele ţărei sale, că este vicios şi desfrânat.

Prin rândurile acestea încerc să spun lumei întregi adevărul. Doresc să arăt câtă răutate, cât neadevăr răspândesc în jurul nostru cei ce ne urmăresc cu duşmănia lor, şi mulţumită căror duşmani toţi cei ce trec prin faţa casei noastre, privesc cu curiozitate înlăuntru. Toţi cred că în casa noastră, noi, perechea veselă, ne distrăm într’o atmosferă senzuală, care ne-a dus la o dragoste nepermisă.

Trecătorii prin faţa vilei noastre îşi închipuiesc că aceste ziduri ascund o femee rea, pe o desfrânată care a izbutit să pună mâna şi să ţină în ghiarele sale pe un Prinţ de viţă domnească, făcând din el o victimă a dragostei sale.

Cât este departe adevărul de toate aceste presupuneri!

În modesta noastră villă, ducem o viaţă lipsită, cu totul de veselie. Trăim la fel ca miile de perechi tinere.

În momentele când disperarea caută să se decoboare în sufletele noastre, facem tot posibilul s’o alungăm. În astfel de momente, râdem, glumim, căutăm astfel să îndepărtăm durerea, revenim iar perechea serioasă.

Dispunem în total de trei servitori. Cameristul, care este în acelaşi timp şi şofer, soţia sa care ne serveşte drept cameristă şi bucătăreasă.

Bucătăreasa am adus’o din România. Ne plac mult bucatele româneşti.

Când ne-am mutat în vila în care locuim azi, nu ne-am putut găsi oameni de serviciu. Timp de căte-va săptămâni am fost siliţi să ne facem singuri gospodăria.

Plină de dragoste pentru casa care adăpostia amorul nostru, făceam cu plăcere toate treburile casei. Măturam, ştergeam praful, gătiam, puneam masa, spălam vasele.

Este drept că şi prinţul mă ajuta cu multă voe bună, dându’şi contribuţia lui de muncă. Râdeam cu poftă văzându’l cu câtă îndemânare făcea păturile, orânduia prin casă şi chiar când ştergea tacâmurile.

Se întâmpla câte odată că lovia vre’un vas sau un obiect, care căzând se spărgea. Atunci râdeam şi eram mândră de el, mândră, ca orice femee care vede că bărbatul îi vine în ajutor.

Îmi făceam singură târguielile. Carnea, fructele, legumele etc. mi le cumpăram singură, la fel ca soţiile micilor funcţionari, şi aceasta nu mă indispunea de loc, ba din contră, îmi procura plăcere.

Aş târgui şi azi toate cele necesare gospodăriei mele, dar nu o mai pot face, fiind prea cu multă inzistenţă urmărită la fiecare pas.

Ce dulce îţi pare viaţa, atunci când iubeşti şi eşti iubită!… Nimic nu ţi s’ar părea prea greu pentru gospodăria care ascunde în intimitatea ei atâta dragoste, câtă ascunde căsnicia noastră.

Nici eu nici Carol nu avem deprinderea risipei.

El adoră două sporturi: auto şi sborul, care drept este, sunt cam costisitoare.

În afară de aceste două sporturi, care’i sunt foarte dragi, cred că am putea duce în America, o viaţă fericită cu dosprezece mii dolari aur.

-va continua-

Citiți și prima parte, aici.