Textul scrisorii Reginei Maria către fiul ei, Carol, datată 25 decembrie 1925. Am plâns citind această cumplită durere a unei mame care își vede fiul rătăcit, subjugat de farmecele iubirii. Oare am putea să-i găsim întâiului ei fiu, cel sortit tronului țării, circumstanțe atenuante pentru că și-a părăsit țara, căminul, familia, pentru o femeie? Și dacă era ea acea unică iubire de care omul nu se poate separa, unică într-o viață, care îl poate face să uite tot și să devină altcineva, eventual un om întreg? 

Principele Carol al II lea

Dar cum s-au  întâmplat lucrurile acestea, descrise cu atâta dramatism de Regina-mamă? 

Un bal al ofițerilor, la care prințul îl înlocuise pe Regele Ferdinand, bolnav, rămas acasă sub chiar îngrijirea Elenei, soția tânărului urmaș la tron. Nimic mai obișnuit, dar a trebuit o singură privire… Momentul a fost prezentat de Joachim von Kürenberg în volumul sau „Carol al II-lea și doamna Lupescu”:  „Începe balul. Prințul moștenitor poartă uniforma regimentului de vânători de munte. Pentru început, nu dansează, discută cu ofițeri mai în vârsta ai Statului Major. În mijlocul discuției, prințul devine, însă, neliniștit și nervos. Privirile sale urmăresc o tânără femeie de circa 22 de ani, cu păr roșu tițian, trăsături fine, ochi mari și expresivi. Partenerul ei de dans este un tânăr ofițer. Când se oprește muzica, acesta o conduce înapoi la estrada, iar ea îi arunca prințului o privire fugară.” 

internetstones.com

Elena lupescu sau „Duduia”, cum îi spunea Carol al II-lea

Una dintre cele mai controversate femei ale României moderne, amanta și apoi soția lui Carol, Elena (Magda) Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox) și a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare la Viena. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, de care a divorțat după scurt timp, iar în 1922 a devenit amanta prințului Carol. În 1923 au fugit împreună. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. 

Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia. După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, din cauza unui atac de cord, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață. In 1953, La ceremonia funerară, aplecată asupra sicriului, Elena a soptit: „Adieu, amour de ma vie!” (Adio, dragostea vietii mele!). Ea a mai trăit încă 24 de ani. Sicriul ei a fost depus la capela Regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona, alături de sicriul Regelui Carol al II-lea. În anul 2003 sicriile celor doi au fost aduse la mănăstirea Curtea de Argeș.

Acestea au fost, pe scurt, faptele. Dacă iubirea care presupune sacrificii de o asemenea amploare este de condamnat, atunci puteți s-o faceți. Dacă nu, priviți mai de departe Istoria, cu ochii minții, și rămâne la latitudinea fiecăruia să înțeleagă ce vrea. 

Iată textul scrisorii din 1925, 25 decembrie, care însă n-a reușit să schimbe nimic. Dragostea dintre mamaă și fiu a rămas însă, nealterabilă, așa cum de fapt e și normal, în ciuda trecătoarelor turbulențe. Se spune că la moartea lui, Carol și-a strigat, cu ultimele puteri, mama, în trei limbi străine. Rămăsese totuși simbolul său existențial.

Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să spună o mamă fiului său atunci când îi străpunge inima pentru a două oară? Aveai totul: o țară care avea nevoie de tine, o muncă măreață înaintea ta, un viitor mare, un cămin fermecător, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți cari te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreapta. Părinți cari merg spre bătrânețe, cari și-au dat viața pentru o misiune pe care tu trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le svârli deoparte ca pe lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te înșeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți recunosc străduințele.

Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere, și, dacă n’ai avut încă destul, este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudătorii goi și lipitori în locul celor cari, dorindu-ți binele, s’au ridicat în fața primejdiei ca să-ți strige: „Ia seama, pentru că te iubeau mult, pentru că aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.

Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai scumpe dorințe? A iubi adânc nu însemnează a merge orbește după ceea ce omul poate să dorească într’un moment de înnebunire. A iubi însemnează să încerci să țintuiesti pe cel pe care-l iubeșți în drumul drept, să încerci să-l ajuți să trăiască așa cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor, să încerci să-l încurajezi ca să accepte partea sa de durere ca și partea de muncă și de plăcere.

Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceea ce nu pot înțelege la tine este concepția ta de viață. Care este concepția ta asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate. Nu este în codul tău nicio credință, nicio stăpânire, niciun sentiment al datoriei, nicio cinstire a cuvântului dat, nicio marginire a moralei, niciun drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Niciun ideal, niciun vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care plutesc în jurul tău?

Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru popor. Dacă nu recunoșți nicio datorie, nici o credință, nicio obligație, atunci, într’adevăr ești nedemn să porți făclia.

Erai aici folositor pentru  totul și la toți: erai născut pentru o moștenire glorioasă. și acestea toate le arunci oamenilor în față. și pentru ce? și pentru cine? Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul țării „cel dintâi născut român”, primul lor copil. Erai nădejdea noastră, comoară noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai.

Către soția ta, către mama ta, nu spui nici un cuvânt. Pentru el nu trimeți o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și odată cu el pe dulcea ta tovarășe pe care juraseși să o iubeșți, să o cinsteșți și să o protejezi. Niciun cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el.. Nici un cuvânt că să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Niciun cuvânt de iubire sau  recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de aproape de moarte în primăvară, nimic că să micșorezi loviturile groaznice pe care i le-ai dat laș în aceste ceasuri pline de primejdie. Niciun cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai imputări: că n’ai fost înțeles și acuzări că n’ai fost ținut în seamă.

Carol, fiul meu, această este urarea de despărțire a mamei tale: ca să poți să nu-ți dai nici odată seama cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te duci printre ei, întoarce-ți privirea spre cine și cu cine? Nici eu, mama ta, nu o știu. Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată, chiar dacă pe noi ne părăsești? Chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii.

Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost încă fiul meu. Atunci m’am ridicat ca o tigroaică, apărându-și puiul îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine,  Carol, pentru că mai credeam în tine.

Astăzi, deschid mâinile amândouă și le găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socoteșți că viața îți datorește totul și că tu nu-i datorești nimic în schimb, atunci, Carol, băiatul meu, faci mai bine să pleci . Desigur, nu eșți demn de misiunea pe care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu eșți demn să fii un om printre oameni. Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu.

Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și chiar sfâșiată în bucăți, zdrențuită într’atât că nu mai este decât o rană sângerandă, o vei găși încă bătând pentru tine până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie de ea, adu-ți aminte de aceasta, Carol, și, pentru băiatul cu șuvițele de aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară pe frunte, Carol, ultimul sărut de mama. Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă, eu Regina, trebuie să te svârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul fiecăruia din aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum tu i-ai părăsit pe toți.          

 

MARIA

Citiți și Balcic, paradisul din inima Reginei Maria…