Scriitor prolific, talentat şi dedicat, Marilena Tiugan a publicat deja două volume de versuri, CLEPSIDRA ÎNGERULUI în 2008 şi DIN ARIERPLANUL UNUI SURÂS în 2013, precum şi trei romane și un volum de proză scurtă.  Avem de-a face cu un autor matur care scrie mult şi care scrie bine.

Anul acesta, Marilena Tiugan revine cu un nou volum de versuri, publicat de editura Aius şi lansat în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, Craiova. Recunosc că titlul acestui volum de poezii, COLIVIA CU ARIPI, m-a atras încă de la început, pe cât de catchy, pe atât de profund şi plin de semnificaţii. Poate fi înţeles  ca eliberare a sufletului prin scris, sau poate fi înţeles ca un suflet închis într-o colivie şi căruia îi sunt necesare aripi.

Universul poetic al Marilenei Tiugan este divers şi  surprins într-o deplină serenitate, într-o pace care te cuprinde de la prima până la ultima poezie. Chiar şi regretele sau întrebările sunt îmbrăcate într-o linişte care te face mai împăcat cu tine însuţi, ca în poezia “ Când pleacă păsările”

 

“ ai încercat vreodată să-ţi pui aripi

eu mă simt vinovată pentru ceea ce  nu am încercat

acum nu mai are rost să mă agit

fac din cuvinte cuib

şi liniştea mă va stăpâni”

 

Poeta  jonglează cu ideile, care, asemeni păsărilor, zboară atât de liber, şi zboară lin, plăcut, într-o atmosferă plăcută:

“gândul întrece întâmplarea canarului

scăpat din colivie

zboară înainte şi înapoi”

din poezia  “ Lumi calde in colivie”

 

Alteori ideile, în zborul lor spre înalt, întocmai ca şi păsările, ţintesc spre cuiburi de lumină, ca în poemul COLIVIA DE AUR:

“mai bine zboară

deasupra mai multor colivii

poate va găsi una liberă să fie numai a lui

sau poate n-a părăsit-o niciodată”

 

Asumându-şi trecerea prin lume, poeta ne mărturiseşte că îşi scrie propria poveste, în poemul “ Ceva din mine are aceeaşi vârstă cu păsările”, si pentru a-si scrie povestea, poeta se întoarce la natură:

 

“nimic nu e mai frumos ca un basm spus

de un copac bătrân

de aceea îmi place pădurea

copacii oraşelor sunt trişti sau poate nepăsători”

Dincolo de metafore  şlefuite perfect, precum “ singuratatea e un teatru de război”, “ ostașul nu scrie scrisori de dragoste în timp de pace”, ca în poemul” Zorii se adună în interiorul unei colivii”, poeta scrie despre lucruri grave cu certitudinea unui filosof antic, dar cu o delicatețe feminină care răzbate aproape în orice poem: “m-aș pregati pentru un pic de iubire”…

Neputința de a putea face mai mult este redată în poezia “ aș cere iertare păsărilor”, prin versuri de o simplitate jucaușă cu un impact major:

“nu le pot da inapoi

zborul cum l-am închipuit

înalt până la cerul

din care cad semințe aurii

încoltite sub pielea

genunchilor aflați în rugăciune”

 

Așa cum bănuiam din titlu, colivia prinde aripi și uită pasărea pe care a râvnit-o ea însăși, precum sufletul

“coliviei îi cresc aripi

de vulture într-un țipăt de triumf

uitând că a râvnit să iubească pasărea”

 

Visând, poeta readuce mitul Evei într-o manieră proprie :

“rătăcită în pânza visării

Și obișnuită să nu mă mai tem

o mână de femeie mângâie

coaja mărului

vrăjmașa miezului”

 

alternând tablouri ale morții, “(noaptea”) și vieții ispititoare (“șarpele scos din minți de mirosurile paradisiace”), în poemul “ înăuntru rămâne noapte”…

Legătura dintre creator (omul) și opera de artă, în cazul de față “statuia” o regăsim în poemul “Izolare albă”-

“și iarăși mă întreb despre rădăcini/ când omul și marmura se înțelegeau deasupra vremurilor”, aducând o umbră de nostalgie plăcută, ademenitoare.

din arhiva personală

Întrebându-se retoric dacă știe ceva despre realitate, poetă ne declara că preferî acest basm curat (poezia) ca mod de viață:

“pentru semenul meu nepăsător

nu înseamnă nicio silabă

mie însă îmi place

acest basm curat

acest duș rece – gheață

risipind vedeniile”

 

Culorile sunt redefinite, sau mai degrabă, în poezia Marilenei Tiugan , florile, natura pot îmbracă și alte culori, fără a pierde din intensitate, ba dimpotrivă, propunându-ne un exercițiu de imaginație, cum ar fi, de plidă, în poemul ”o petală de mac roz”, în care omul se dematerializează și se naște doar din patimă:

mi-a apărut

odată în vis/ un câmp de maci roz/ să-mi amintească de atumci în fiecare zi/ că nu sunt nici fluture, nici pasăre/ ci născută din patimă”

 

Lia, stăpâna păpădiilor (simbol al libertății dar și al efemerului), devine de fapt întruchiparea fiecăruia dintre noi, căci suntem, fără doar și poate, asemănători și avem, evident, rădăcini comune(“nu e o fetiță din oraș sau dintr-un sat”), copilul din noi nu ne părăsește nicicând :

“nu plânge, copilă, pentru galbenul acelor zile

vor fi mai multe cele ce luminează”, din poemul “dimineață de copil”

 

Femeia  este văzută ca o pisică, la fel de capricioasă, care face salturi spre luna cu care se poate juca așa cum s-ar juca cu un ghem, ca în poemul” acoperișul cu ochi de pisică”, sau în poemul” cum aș fi arătat dacă aș fi fost pisica”:

“am curajul să ating necunoscutul

dar  cum să vorbească despre mine că despre o

rasă birmaneza spre exemplu

cu ochi albaștri”

 

Fie că este confesivă sau ne sfătuiește, poeta scrie într-un ritm molcom, plăcut, liniștitor, ca o muzică ambientală în care câte un instrument își face ”solo-ul”,  ieșind ușor în evidență:

“când ai prins trenul ce aleargă pe nori

grăbește-te / prinde un loc la fereastră

pune-ți ochelarii de vânt

zâmbește

prinde mâna întinsă din față ta

respiră adânc”

Poezia Marilenei Tiugan trebuie citită, visată, imaginată. Trebuie citită cu ochii deschiși, dar  și cu ochii închiși, uneori, pentru că poeta doar sugerează, iar prin ritmul acesta lent ne lasă loc să ne închipuim și să ne imaginăm o lume caldă, colorată, cu arome florale și muzici binefăcătoare.