Montmartre, dealul pe care l-am rebotezat „Muntele Nebun”, nu a putut decât să ne ofere un extraordinar exemplu de nebunie domestică. Dragostea nu ar trebui să urmeze reguli niciodată, iar în Montmartre, cu siguranță că n-a făcut-o, ca în povestea „Trinității Blestemate” sau a „Trioului infernal” al cărui membru numărul 1l a fost Suzanne Valadon (1865-1938). Potrivit lui John Storm, autorul biografiei The Drama of Suzanne Valadon (1958), „pentru ea, arta era o expresie a pasiunii private, necomplicată și irațională. Teoriile sale au fost impuse de natură, nu de gândirea de grup.” „Mai presus de toate”, avea să spună ea mai târziu, „cred că teoria adevărată este cea impusă de natură mai întâi pictorului și apoi a ceea ce vede el”.
„Eram atât de sălbatică și mândră încât nu am vrut să pictez. … Am încercat să-mi fac paleta atât de simplă încât să nu fiu nevoită să mă gândesc la asta. „
Opera ei se încadrează, conform altor critici de artă, în postimpresionism, fiind cunoscută îndeobște ca o precursoare a simbolismului. Și, în plus, viața ei tumultuoasă, de femme fatale, i-a dus celebritatea în cele patru vânturi, dincolo de granițele țării ei.
De la Lapin Agile (faimos cabaret) nu era neobișnuit să auzi urlete teribile sau zgomote de sticlă spartă din casa trio-ului din strada Cortot 12, cea mai veche casă din Montmartre și cea mai frecventată de către artiști, acum transformată în muzeu. Chiriașii săi au devenit atât de celebri încât au meritat o placă comemorativă.
Strada Cortot și semnul muzeului din Montmartre strada Cortot 12: casa magică din Montmartre care a găzduit atât de mulți artiști și care a devenit Muzeul Montmartre
12: casa magică din Montmartre care a găzduit atât de mulți artiști și care a devenit Muzeul Montmartre
Placa comemorativă din strada Cortot 12 care dă o imagine asupra celebrităților care au locuit între aceste ziduri…
Din 1875, Auguste Renoir a avut aici atelierul său și a pictat capodopere ca Bal du Moulin de la Galette/ Balul de la Moulin la Galette) (1876) sau La Balançoire /Balansoarul (1876), dar aceasta a fost înainte de a se muta și de a o întâlni pe viitoarea și cea mai faimoasă chiriașă a străzii Cortot: Suzanne Valadon, care a fost iubita și modelul său (el avea 41 de ani și ea 17, dar, de fapt, fostul ei iubit, pictorul Puvis de Chavannes, avea 58 de ani!).
„Pictez oamenii pentru a învăța să-i cunosc.”
Renoir a pictat două opere cât a locuit în strada Cortot 12: Balul de la Moulin de la Galette (stânga) si Balansoarul (dreapta)
Pierre-Auguste Renoir(1841-1919), pictorul, chiriaș al străzii Cortot și apoi iubit al celei care mai târziu se va muta la aceeași adresă, Suzanne Valadon.
Numele ei nu era, de fapt, Suzanne, ci Marie-Clémentine. Numele de penel „Suzanne” era o glumă despre faptul că Marie poza (și nu numai asta) pentru pictori care erau cu mult mai în vârstă ca ea și aceasta făcea povestea ei asemănătoare cu povestea biblică a bietei Susana, care a fost vânată de bătrâni perverși.
Așadar, nu era o poreclă flatantă, dar ei nu-i păsa, mai ales pentru că îi fusese sugerată de nimeni altul decât de către extraordinarul glumeț care era Henri de Toulouse-Lautrec, pictor – povestitor al nebunei vieți de noapte pariziene, un prieten drag a lui Marie și probabil ceva mai mult.
Toulouse-Lautrec a văzut în Suzanne ceva mai mult decât un model frumos și în afara picturii sale, a îndemnat-o să arate desenele sale (desena!) unui alt nume al istoriei artei, intrat în eternitate: Edgar Degas, pictorul balerinelor. Degas a devenit apoi cel mai important mentor al Suzannei Valadon.
”Am avut mari maeștri. Am cules cele mai bune dintre învățăturile lor, din exemplele lor. M-am regăsit, m-am reconstruit și am spus ce aveam de spus.”
În mijloc, o fotografie a tinerei Suzanne. În partea dreaptă sus și in partea stangă jos a mozaicului de imagini sunt două picturi de Gustave Renoir cu Suzanne ca model: prima este “Dans la Bougival”, a doua este „Împletitura”. În partea dreaptă jos și în partea stângă sus, sunt două portrete ale lui Suzanne de Henri de Toulouse-Lautrec.
Cu siguranță, burghezul respectabil va fi ridicat din sprâncene la simplul gând de a cumpăra o pictură de la o asemenea vagaboandă cu viață scandaloasă, dar nu cred că mândrei Suzanne i-a păsat câtuși de putin.
Până la urmă, nu i s-a refuzat singura recunoaștere de care îi păsa; primii ei cumpărători au fost cei mai buni artiști ai vremii ei: o mare răsplată, luând în considerare acele vremi.
Să adăugăm că Suzanne a fost prima femeie care a fost admisă în faimoasa Societate a Artiștilor Independenți care dirija Salon des Indépendents/Salonul Independentțlor unde Seurat, Braque, Chagall, de Chirico, Modigliani, Matisse, Rousseau își expuneau lucrările … Așadar cei care știau ceva despre artă au observat-o!
Cutia de Vioară de Suzanne Valadon (1923), o dovadă a influenței pe care Fauviștii și Cezanne au avut-o asupra stilului ei. Stilul de pictură a Suzannei fiind instinctiv, vibrant. cu culori care nu urmau nici o regulă, exact ca ea.
Omagiu Suzannei Valadon, artă de stradă în Montmartre.
Mai mult decât dinamică, Suzanne Valadon era efectiv o bombă, o mincinoasă înveterată, o lunatică a cărei ochi au adus jumătate din Montmartre la picioarele ei. Unul dintre ei: Erik Satie (1866-1925), compozitor și pianist care era atât de obsedat de esoterism încât a fost poreclit „Satie Ezotericul” și evident …,nebun ca orice bun montmartrian; de exemplu, mânca doar mâncare albă.
Și, în plus, o tipă foarte excentrică: purta deseori un buchet de morcovi, ținea o capră în atelierul ei, cu scopul de a-i mânca desenele proaste sau își hrănea vinerea pisicile cu caviar.
Santiago Rusinol, A Romanza (1894) Barcelona, Muzeul Național de Artă Catalană. Femeia de la pian este Suzanne Valadon sț bărbatul care o ascultă, captivat, este Erik Satie, iubitul ei în acel moment.
Relația lor a fost scurtă, pasională, turbulentă. El a copleșit-o cu scrisori, poezii și a vrut să se căsătorească cu ea. Ea s-a simțit asfixiată. La revedere, Satie!: Suzanne a făcut acest portret al lui cu puțin timp înainte de a se despărți. În 1896, Valadon s-a căsătorit cu Paul Mousis, un bogat agent de bursă. Ea și Mousis au fost căsătoriți timp de 13 ani, timp în care au trăit o viață burgheză confortabilă.
Erik Satie (1892) portret de Suzanne Valadon
Suzanne era elementul numărul 1 al Trio-ului, sau mai degrabă, vârful său. Nu lăsa nici o insultă nepedepsită și a țipa la ea nu era niciodată de bun augur. Singurul care putea fi agresiv cu ea și putea spera că va fi iertat era fiul ei Maurice Utrillo, poreclit Litrillo pentru că în venele lui era mai mult vin decât sânge. Maurice era elementul numărul 2 al Trio-ului Infernal.
Căsătoria din 1896 cu un agent de schimb a luat sfârșit în 1909, Suzanne părăsindu-l pentru André Utter, un tânăr cu trei ani mai mic decât fiul său. Se căsătorește cu acesta în 1914, căsătoria durând peste treizeci de ani.
Valadon a scris mai târziu că întâlnirea cu Utter a fost o „reînnoire a vieții ei”. În 1909, cu încurajarea lui Utter, a început să picteze mai mult decât să deseneze, iar creativitatea ei a explodat din nou odată cu viața ei romantică. S-a concentrat și mai mult pe nuduri și pe plăcerea sexuală de care deborda arta ei. A pictat Adam și Eva (1909) (în care ea și Utter sunt goi), Bucuria de a trăi (1911) și Turnarea rețelei (1914).
Criticul de artă Robert Rey a scris despre stilul Valadon următoarele: „Pictura acestor nuduri nobile este atât de curată, atât de clară, așa că natural, culorile atât de îndrăznețe, linia întotdeauna expresivă … Vreau să spun și să repet că Suzanne Valadon este o foarte mare artistă, ajungând la un nivel cel puțin egal cu Berthe Morisot.” Un altul a scris: „această femeie extraordinară inspiră tot ce pictează; [ea] este pasiunea însăși și se caută în zadar să găsească pe cineva cu care să poată fi comparată. ”
Din seria aprecierilor artistice, mai notăm includerea artistei într-un jurnal de artă științific publicat în 1922, care o lăuda pentru „curajul ei fin”. Cu toate acestea, ea nu era admirată pe măsura contribuției sale la evoluția formelor artistice din secolul XX. Potrivit lui June Rose, autoarea cărții biografice Suzanne Valadon: Mistress of Montmartre (1998), galeristul Berthe Weill „a comentat capacitatea crescândă a lui Valadon, dar a menționat că are mulți detractori”. Rose scrie că „ar putea fi descurcată și disprețuitoare atât pentru critici, cât și pentru cumpărători”, dar a fost o „mare artistă”.
Operele ei sunt expuse astăzi cu preponderență la Centrul Cultural „Georges-Pompidou” din Paris și la Metropolitan Museum of Art din New York.
Aspirantă spre carieră medicală, trecută apoi prin tentația biologiei că să revin apoi la prima dragoste filologia ( licențiată în limbile engleză-franceză), iubind jocul cuvintelor sub cele mai variate forme (traducere, proză) precum și expresia de sine către ceilalți pe care acesta îl oferă, iată-mă aici în această minunată familie culturală care m-a ales cu căldură și în care să sper să rămân cât ea va ființa.
