„Marguerite Yourcenar a însemnat ultima reverberație a unui cor eroic de scriitori europeni printre care se numărau Thomas Mann și André Gide, bărbați mai vârstnici pe care i-a admirat cu precădere și ale căror opere au influențat-o pe a sa. S-a înscris perfect în linia lor de scriitori filozofi, cu o cultură profundă și vastă, de moraliști care privilegiau perspectiva istorică și de virtuozi în egală măsură ai romanului, prozei scurte și eseului. Asemenea lor, și-a manifestat, într-o manieră plină de demnitate, predilecția pentru subiecte șocante, fiind fascinată, ca și ei, de ambiguitatea sexuală.“

Edmund White

Marguerite Yourcenar, una dintre cele mai importante figuri literare franceze ale secolului trecut,  s-a născut pe data de 8 iunie 1903, fiind botezată cu numele de Marguerite Antoinette Ghislaine. Tatăl ei, Michel de Crayencour, se trăgea din Lille și era un călător împătimit, iar scriitoarea s-a născut în timpul vacanței familiei ei în Bruxelles. Mama ei, Frenande de Cartier de Marchienne, originară din Belgia, a murit la 10 zile după nașterea fiicei ei, dintr-un acces de febră puerperală. În copilărie, micuța Marguerite obișnuia să locuiască des cu mătușa ei în Belgia, dar și cu prietenii de familie în nordul Franței, până când, în 1912, s-a stabilit împreună cu tatăl ei  la Paris. A fost educată de o profesoară foarte înzestrată, dar a fost și autodidactă, vizitele la muzeu ajutând-o în mare măsură în educația sa, la fel ca și spectacolele de teatru și lectura.

Prima sa călătorie dincolo de continent a fost în Anglia, în 1914, unde a petrecut un an învățând limba engleză și vizitând numeroase muzee (era pur și simplu obsedată!) și obiective istorice. Ultimii ani ai Primului Război Mondial i-a petrecut alături de tatăl ei, care i-a transmis cunoștințe despre Grecia Antică, sau în Provence, unde acesta își  umplea timpul la cazinourile din Monte Carlo, încercând să se refacă după numeroase eșecuri financiare.

Le Jardin des Chimeres (1921) și Les Dieux ne sont pas morts (1922) sunt cele două volume de debut, publicate cu ajutorul financiar al tatălui, în jurul vârstei de 23 de ani. Yourcenar a devenit pseudonimul ei literar în 1947, cu care va semna cele aproape 30 de cărți complete începute încă de la 19 ani și trecute prin multe rescrieri până la forma finală. Scene din viața reală au constituit punctul de plecare în marile ei opere, de exemplu, vizita la Villa Adriana va fi sursa Memoriilor lui Hadrian, iar călătoriile în Italia fascistă a lui Mussolini au dus la apariția romanului Denier du rêve (1934).

Marguerite Yourcenar a fost o scriitoare extraordinar de prolifică, pentru că știa să-și petreacă timpul citind enorm, meditând, apoi transcriind esența în jurnale intime sau de călătorie, traducând (din Virginia Woolf sau Henry James), și, în majoritatea timpului, iscodind cu ochi critic istoria vremii, îndeosebi cea politică (Le Coup de Grâce (1939) este o carte despre războiul civil din Rusia, de exemplu).

„Un traducător seamănă cu cineva care-şi face bagajele. Ţine valizele deschise în faţa sa, pune un obiect în ele, apoi îşi zice că poate ar fi mai util altul, scoate obiectul, dar îl pune înapoi, pentru că, gândindu-se mai bine, este indispensabil. În realitate, va exista întotdeauna acel ceva care scapă traducerii, iar arta traducătorului constă în a nu lasă nimic să se piardă. Însă, acelaşi lucru se poate spune şi despre cărţile originale pe care le scriem…”

Romanele „Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică” (traducere Petru Creția)  și „Lovitura de grație” (tradus la noi de Doina Jela Despois, ecranizat în 1976 de regizorul Volker Schlöndorff), alături de „Povestirile orientale”, sunt cele mai cunoscute cărți ale ei în țara noastră, dezvăluind un fond psihologic extraordinar de profund, după cum este surprins de analiștii operei sale:  „Războaiele și dramele publice nu sunt decât prilejuri de a merge până la capătul sentimentelor și al conflictelor interioare. Alexis și Éric au în comun o aceeași convingere pur literară că vechile cuvinte, dacă sunt reșlefuite cu măiestrie, pot scoate la lumină cele mai ascunse nuanțe afective.“ (Bertrand Poirot-Delpech).

În 1979 devine membră a Academiei Regale de Limba și Literatura Franceză din Belgia. Este prima femeie care intră în Academia Franceză în 1980, iar în 1982 devine membră a Academiei Americane de Arte și Litere. A primit numeroase premii printre care: Prix Femina în 1968 – pentru „Memoriile lui Hadrian”, Grand Prix National des Lettres în 1975, Premiul Academiei Franceze în 1977, Premiul Erasmus în 1983,  Grande Médaille de Vermeil of the City of Paris în 1977, doctorate onorifice din partea Smith College, Colby College, Harvard University, Academia Franceză și cea Americană de Arte și Litere.

Yourcenar și-a încheiat periplul pământesc în 17 decembrie 1987, la Mount Desert Island Hospital, în urma unor complicații survenite după o comoție cerebrală.

Jacques Chirac, premierul francez pe atunci, a spus: „Literatura franceză a pierdut o femeie excepțională.”

*

„Până la ceasul ei, al dragostei, trupul ne serveşte doar pentru a trăi. După aceea simţim că trupul are existenţa lui proprie, visele lui, voinţa lui, şi că, până la moarte, va trebui să ţinem seama de el, să-i cedăm, să ne înţelegem cu el sau să-l înfruntăm.”

*

„Fericirea este ca o capodoperă; la cea mai mică eroare se denaturează, cea mai mică şovăială o modifică, cea mai mică lipsă de fineţe o sluţeşte, cea mai mică prostie o amorţeşte.”

*

„Viaţa este şi vis şi fiziologie şi morală, dar şi ceva mai mult decât toate acestea la un loc. Viaţa este chiar viaţa! Singurul nostru bun şi singurul nostru blestem. Trăim! Fiecare dintre noi avem viaţa noastră, unică, determinată de întregul trecut, asupra căruia nu mai avem nicio putere, şi determinând, la rândul ei, oricât de puţin, întregul viitor. Viaţa noastră…! Nu e decât a noastră, irepetabilă şi de neînţeles pe deplin. Iar ceea ce spun acum despre viaţă ca întreg, aş putea să spun despre fiecare clipă a ei.”

*

„Viaţa însăşi nu este decât un secret fiziologic. Nu văd de ce plăcerea ar fi vrednică de dispreţ doar pentru că nu e altceva decât o senzaţie. Durerea e şi ea o senzaţie, totuşi nu e privită cu dispreţ, dimpotrivă, este respectată, pentru că nu e voluntară. Dar oare plăcerea este întotdeauna voluntară, nu cumva şi pe ea o avem de îndurat? Dar chiar dacă nu e aşa, n-aş socoti că plăcerea liber-aleasă este mai culpabilă.”

Citiți și Educația sentimentală…