Astăzi este vorba, din nou, despre bărbați, despre ei, adevărații, făuritorii lumii, stăpânii iluziilor și bijutierii iubirii. Anthony Quinn spunea despre bărbat că ar trebui să aibă un demon în el pentru a avea succes în dragoste și în profesie. Pentru că, da, un bărbat trebuie să aibă neapărat succes, luându-i-se în considerare mintea și activitățile lui în societate. Vorbim de un bărbat adevărat. Mircea Eliade distinge net inteligența bărbatului, ca definitorie, și chiar, mergând mai departe, spune că lângă un bărbat adevărat trebuie să stea o femeie adevărată. Balzac observa că bărbații puternici când iubesc au un suflet tare copilăros, iar Nietzsche afirma că un bărbat autentic iubește două lucruri: pericolul și joaca. Din acest motiv dorește să aibă aproape femeia, una din cele mai periculoase jucării.
Dar cine se ocupă de formarea bărbaților, în special de educația lor sentimentală? Femeile, bineînțeles, cum altfel? Educația sentimentală ar fi, dacă s-ar preda, o disciplină favorită pentru tinerii care se trezesc sub un cer înalt și aparent liber al iubirii, dar nuanțat și impenetrabil, și nu știu în ce parte s-o ia… dezorientarea, confuzia și uneori panica îi cuprinde, iar noi, ca mame de băieți inteligenți și sensibili, ce le putem spune, mai mult decât ai grijă, vezi că dezamăgirea e greu de suportat, fii prudent, nu intra în eroare, fii atent, dragule, viața este complicată! Și atunci el, astfel pregătit, atent, prudent și îngrijorat, când inima îi dă semnal de îndrăgostire, transferă întâmplarea în mintea sa febrilă, tocmai bună de scenarii… și începe să construiască iluzii, scenarii de iubire nemaivăzute și nemaiîntâlnite, cum n-au existat în lume, unice, desăvârșite, ca în romane, rămânând ca ea singură, literatura, să se ocupe de educația lui sentimentală, societatea, restul lumii fiind ocupate, nu-i așa? cu treburi mai importante. Dacă fata, după cum spun Jordan Peterson și alții, iar noi suntem de acord, știe ce are de făcut din momentul în care s-a născut, cu băieții e mai greu. Ei cresc, se scoală dimineața și pleacă. Sunt veșnic în căutare și așteptare. Devin bărbați și mulți dintre ei nu găsesc ceea ce caută sau nu știu ce să caute. De aici, drama lor și, implicit decadența societății. Căci de la factorul sentimental pornesc, s-ar părea, prăbușirile.
Educația sentimentală este un roman flaubertian despre cum să nu afli drumul spre fericire (Alexandru Matei), în câte puncte vrem, că oricum nu mai contează, rămânând ca bărbații să caute în continuare formula magică a fericirii, prin încercări și tatonări, experiențe felurite, drame și melodrame de neimaginat. Ca un dat al sorții sau canon. Aici așadar, Flaubert se joacă de-a literatura, dar o face într-o manieră magistrală, afirmându-și expresia autenticității în ideea de căutare, îndoială și ironie, tipic bărbătești.
Pe de altă parte, celălalt, absent în ecuația iubirii sau apărut, inutil, după ziduri de timp, nu are idee de imperiile ce se construiesc în jurul lui, căci iubirea n-are cum să fie împărtășită, dacă nu este și mărturisită. Acesta este firul narativ cu tentă psihologică de tip flaubertian: scenarii de iubire în mintea personajului, drame și suferințe, o lume construită la nivel mental, mărturisită, sau nu, vreunui amic. Romanul realist balzacian cu un algoritm prestabilit, este, în acest punct, depășit. Realismul se dorea a fi oglinda realității, cu prezentare în oglindă a realității, cu fapte și lucruri, precum și o conștiință a unui personaj ce trebuia să și le explice, asume și integreze în sistemul propriu. Nu atât prin puterea înțelegerii abstracte, cât prin putere afectivă. Voința de adevăr a lumii dă viață realismului, ca o iluzie a transparenței. O poveste care nu rămâne la suprafața faptelor combinate narativ, ci urmărește existența cotidiană a unui personaj, ca și cum naratorul ar fi o conștiință aflată înăuntrul și în afara trupului acestui personaj, înăuntrul și în afara minții sale.
S-a spus despre Gustave Flaubert (12 decembrie 1821, Rouen, Normandie – 8 mai 1880, Croisset, France), un bărbat a spus-o, Alexandru Matei, că nu este doar un autor, ci o idee. O idee filozofică, dar și o idee sensibilă, plasându-se undeva între Balzac, ilustrator al realității oglindite, și Proust, analist al dragostei și al geloziei, și un pionier al romanului de introspecție și analiză ale conștiinței.
Romanul Educația sentimentală a fost publicat în 1869, la treisprezece ani după capodopera Doamna Bovary (Madame Bovary, 1856), primit cu rezerve de public și de critica literară a vremii, dar apărat de prietenii autorului, George Sand, Emile Zola și Théodore de Banville. George Sand, buna prietenă, îi scrie: Suntem cu toții de aceeași părere, e o carte frumoasă, cu forța celor mai bune cărți ale lui Balzac, și mai reală, adică mai fidelă adevărului, de la un capăt, la altul. Este un roman realist care nu crede în propriul realism, dar spune ceva cu tentă ironică despre o lume pe cale să apună, cea care crede că adevărul se poate afla prin cunoaștere, că revoluția trebuie reluată și că intrăm în era ideologiilor. Acțiunea se plasează pe la 1840, cu un personaj de optsprezece ani, care, la 15 septembrie 1840, se întorcea cu vaporul din Le Havre la Nogent-sur-Seine, pentru două luni, înainte de a pleca să-și facă studiile de Drept: Frédéric Moreau.
Grija pentru adevărul exterior este cheia de lectură a acestui roman. Atenția este centrată la detaliile exterioare care ar putea compromite realitatea din nișele false ale normalității aparente, așa după cum un John Galsworthy avea să ilustreze, și el, dramele realităților închistate în etichete, în Floare întunecată (The Dark Flower), peste câteva decenii. În viața lui Frederic, căruia îi plăcea să recite versuri melancolice și i se părea că fericirea meritată de desăvârșirea sufletului său, întârzia să vină, iată că apare Ea, în mijlocul băncii, singură, la clasa I de călătorie, pe acel vapor. Este soția lui Jaques Arnoux, proprietar al Artei industriale. Dar asta nu conta, pentru că nu văzuse niciodată o piele brună atât de frumoasă, o talie atât de cuceritoare, nici degete atât de fine, străbătute, cum erau, de lumină. Se uita uluit la coțul ei de lucru, ca la un obiect extraordinar. Care îi erau numele, locuința, viața, trecutul? Dorea să cunoască mobilele din odaia ei, toate rochiile pe care le purtase, oamenii pe care îi frecventa. Până și dorința posesiunii fizice pierea sub o nevoie mai adâncă, într-o curiozitate dureroasă care n-avea limite.(…) Simțea o pornire aproape religioasă a inimii. Și mai departe, reveria presupune multă închipuire: La dreapta, se întindea o câmpie… se zăreau nuci, o moară în verdeață și dincolo de ele cărărui desenând zigzaguri pe stânca albă ce atingea marginea cerului. Ce fericire să urci alături, cu brațul în jurul mijlocului ei, în vreme ce rochia ar mătura frunzele îngălbenite, ascultându-i glasul, sub strălucirea ochilor ei! Vaporul se putea opri, n-ar fi avut decât să coboare împreună, dar lucrul acesta foarte simplu nu era totuși mai ușor decît a mișca soarele din loc. (…) Și-o închipui trecând pe potecile mărginite de carpeni… Semăna cu femeile din cărțile romantice. N-ar fi vrut să adauge nimic, să scadă nimic din făptura ei. Universul se lărgise dintr-o dată. Ea era punctul luminos spre care convergea totalitatea lucrurilor Și, legănat de mișcarea trăsurii, cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea spre nori, se lăsa pradă unei bucurii visătoare și nesfârșite.
Viața complică firele, ca întotdeauna, și după felurite încercări, îl aflăm pe Frederik, în 1867, după foarte mulți ani, în pragul căsătoriei cu altcineva, desigur, cu doamna Dambreuse. Află de la Mica Publicitate că lucrurile familiei Arnoux sunt scoase la licitație, soțul acesteia fiind condamnat. Cumpără și Doamna Dambreuse un bibelou dintre obiecte, gest inadmisibil pentru Frédéric și iată cum logodna ia sfârșit definitiv.
Frédéric simți un fior de gheață trecându-i prin inimă, când bibeloul (o casetă de bijuterii) fu băgat în manșon. Doamna Dambreuse se sprijinea încă de brațul lui și nu îndrăzni să-l privească în față până în stradă, unde o aștepta trăsura. Se aruncă înăuntru ca un tâlhar care evadează și, după ce se așeză, se întoarse spre Frédérik. El își ținea pălăria în mînă.
„Nu te urci?” „ Nu, doamnă!” Și , salutând-o cu răceală, închise portiera, apoi făcu semn vizitiului să pornească. Sunt unele iubiri sortite eternității, chiar dacă cei doi nu s-au atins vreodată, dar și-au spus te iubesc imaginar mai întâi, apoi din priviri și, poate, discrete rostiri, imprimate însă pentru totdeauna în memoria sufletului, care este etern: Marie Arnoux și Frédérik Moreau.
Flaubert introduce ironia, jocul de-a literatura, între realismul clasic și romantismul sentimental, după modelul lui Cervantes, cu un Don Quijote care încearcă să trăiască după modelul cavalerilor din romane, dar eșuează și aici, ca și în ideea de a fi o convenție despre realul din literatură. Astfel, realitatea este un fake, și cam acesta ar fi mesajul lui Gustave Flaubert. Un fake de realitate (Alexandru Matei). Educația sentimentală a lui Frédéric este un eșec. Pentru că nici realismul romanului nu stă în picioare, dar nici romantismul său, prin sentimente, viziune, Parisul, relația cu prietenii, cu familia, cu instituțiile, toate au ceva artificial.
Frédéric este un romantic, adică un bovaric, așezat într-o galerie livrescă: prețuia mai mult decât orice pasiunea. Îl entuziasmau în egală măsură Werther, René, Frank, Larsa, Lelia și alte lucruri mai mediocre. Urmează sugestia instabilității lui: Uneori numai muzica îi părea în stare să-i exprime tulburările interioare, atunci visa simfonii sau îl cucerea înfățișarea lucrurilor și voia să picteze. Totuși scrisese versuri, Deslauriers le găsi foarte frumoase, dar nu-i mai ceru altă poezie.
Fără să ajungă la behaviorism, adică la o prezentare a personajelor prin comportament, și nu prin sondarea sufletească a caracterelor de către un autor, Flaubert reușește deja să strecoare în retorica narativă virusul ironiei. Astfel lucrurile vor fi rostite cu o jumătate de gură și nu întregi. Frédéric, care făcea studii de Drept, dar avea preocupări culturale, pictură sau literatură are percepții clare: Dragostea e hrană și un mediu propice pentru geniu. Emoțiile extraordinare zămislesc opere sublime.
Manifestând voință realistă, cu un limbaj romantic, romanul pe vremea lui Flaubert se află la confluența dintre romantism, realism și modernism. Logica după care funcționează Educația Sentimentală nu e una a surprizei, a senzaționalului, ci a unei savante dezumflări. Ceea ce stă umflat este așteptarea. Așteptarea este cea care ne umflă circumvoluțiunile, imaginea obiectului care afectează, irită nervii, augmentează sau micșorează existența. Obiectul ce fel de existență are ? Cea pe care i-o conferim noi, evident.
Educația sentimentală, cu subtitlul Povestea unui tânăr, nu este educația lui Frédéric Moreau, ci a cititorului. Tot ceea ce ne poate învăța literatura este că lucrurile se petrec în imaginația noastră. În iubire, în ceea ce pasiunea face din noi și din lumea în care trăim, un adevăr trăit și retrăit de fiecare generație.
De la realismul clasic, la realismul ironic, flaubertian, lucrurile și faptele nu apar niciodată altfel, decât trasate de conștiința personajului care simte obiectul ca prins în chihlimbar, ca văzut într-o oglindă anamorfotică, o refractare în apă, așa după cum cerul este văzut cu nori albi sau cenușii, dar niciodată pur și simplu cer. Flaubert este considerat primul scriitor modern al literaturii franceze. Paul Bourget, în „Eseuri de psihologie contemporană”, 1883, vede în „Educația sentimentală” un suflet de o rară calitate Și dintre toate obiectele pe care un tânăr și le poate dori, le-a ales pe cele mai dezirabile, cele pentru care merită într-adevăr să trăiești ca să le ai: o mare putere de artist și o mare iubire. Dar el își va rata destinul pentru că facultățile lui erau superioare mediului în care trăia. Te poți vindeca oare de propriile facultăți?
Adevărata notorietate o va căpăta romanul odată cu apariția termenului de bovarism, care-l consacră ca pe unul dintre puținii scriitori capabili de a oferi un tip uman nou, la fel de puternic și universal precum quijotismul, harpagon, Don Juan, sau dandysmul, căruia îi este într-un fel simetric și congener.
Prezentare și selecție realizată de Florica Patan.
Citiți și despre Floarea întunecată
M-am născut într-o zi de duminică, în miezul ei și-n miezul iernii, cu nămeți înalți, cât casa, îi percepeam albaștri, de aceea albastrul mă fascinează și acum. Și miezul mă fascinează, miezul cuvintelor și al ideilor ce vin la mine pe rând ca într-un puzzle al vieții, cu mult albastru din sevele cerului de suflet, de văzduh, de lacrimă…