se scurg intraductibil din rama-ncleștată-n perete
inundând așternuturi ce nu ne mai încap,
chipurile lor cu zâmbet gâtuit şi nesigur
se lipesc de-ale noastre ca
un peron ticsit de o gară
unde opresc escarpeni și
sacouri trase
în ciocolată amară.
am vrea să înghițim distanțele, să ne
înfundăm gura cu vorbe de legătură
ca să ieșim flăcări vii unii,
din alții de ceară taman
în patul în care se tăvălesc
alunecate chipuri
din ramă. o răbdare de fiară
urmărește bagheta dirijorului, neantul
e mereu în pauza de țigară.
foto sursa
Citește și ca o mireasă nebună
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
