se scurg intraductibil din rama-ncleștată-n perete

inundând așternuturi ce nu ne mai încap,

chipurile lor cu zâmbet gâtuit şi nesigur

se lipesc de-ale noastre ca

un peron ticsit de o gară

 unde opresc făgăduieli și

ardei iuți, trași

în ciocolată amară.

am vrea să înghițim distanțele, să ne

înfundăm gura cu vorbe de legătură

ca să ieșim flăcări vii unii,

din alții de ceară

taman în patul în care se tăvălesc

alunecate chipuri

din ramă. tremură-n mine-o fanfară

cu o răbdare de fiară îngăduie bagheta dirijorului lipsă, neantul

e mereu în pauza de țigară.

foto sursa 

Citește și ca o mireasă nebună