„- Nu ţi-e frică?”
Întrebare clasicizată- fără vârstă, fără prejudecăţi, fără respect şi fără motiv, uneori, doar pentru a induce omului ideea că ar trebui să-i frică de ceva sau cineva, chiar dacă el nu se gândeşte la asta neapărat. Brrrr… chiar cuvântul în sine, câte virtuţi poate avea, câte sensuri poate scoate în cele puţine sunete… Creştem cu ea, o hrănim la sân, o transmitem mai departe copiilor noştri, ca să aibă de ce să tremure – mai întâi de întuneric, de străini, de note, de profesori, de toate lucrurile din care cineva poate, la un moment dat, să facă nişte arătări monstruoase din… nimic. Frica ne urmăreşte ca un câine credincios la tot pasul, lipită precum o umbră de trupul emoţiilor şi al spiritului nostru. Toată lumea are o frică, mai mult sau mai puţin declarată sau asumată. Până la urmă, te gândeşti, şi lui Iisus i-a fost frică pentru o clipă, aşa că te mai consolează o dată gândul exprimat atât de limpede şi de trainic de  Terenţiu: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” – adică sunt om, nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin. E bună la ceva şi uniformizarea, înţelegeţi?
A propos: Vouă de ce vă e frică? Aţi putea să-mi răspundeţi, de dragul dialogului măcar….
Ţin minte că, la un moment dat, am găsit o scăpare atotvindecătoare, care mi-a venit pur şi simplu instantaneu, probabil de agresată ce mă simţeam, după atîţia ani de existenţă socială. „Singurul lucru de care mi-e frică e Dumnezeul meu, conştiinţa.” Asocierea dintre instanţa intangibilă, indescriptibilă, refugiată undeva sus, şi instanţa din propriul sine, impalpabilă dar atât de prezentă în fiecare gând – mi s-a părut mai mult decât fericită. Un fel de 2 în 1, formula salvatoare, concentrată şi plină de sens. Nu, nu-ţi poate fi frică de nimeni şi de nimic dacă nu încalci legile de mai presus de tine, şi nici măcar de moarte nu e deloc productiv să-ţi fie frică. E total lipsită de sens o atare atitudine, pentru că, dacă e cu frică sau nu, ea vine oricum, şi dacă e prea repede, prea violentă, prea… prea… ce te mai interesează după aia?
În fine, voiam să spun că mi s-a părut interesant textul de mai jos, găsit întâmplător pe net şi atribuit lui Einstein (desigur, cunoaştem genul acesta de însăilături ideatice atât de alambicate încât necesită o schemă întru înţelegere şi care, asociat unei personalităţi precum marele fizician, ar putea atrage mai mulţi cititori (asta e o altă găselniţă a internauţilor, pasionaţi de celebritate, şi, da, o altă discuţie). Trebuie citită cu atenţie, aşa că, dacă se întâmplă să nu aveţi timp sau chef, mai bine amînaţi lectura. Dar dacă vă apucaţi totuşi de exerciţiul acesta, o să aveţi nu doar o demonstraţie de logică pură, ci şi  revelaţie.
Iată:
Se spune că cel de-al doilea dialog de mai jos a fost purtat de Albert Einstein cu un profesor de filosofie.
Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie.
– Să vă explic care este conflictul între știință și religie.
Profesorul ateu face o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenți să se ridice în picioare:
– Ești creștin, nu-i așa, fiule?
– Da, domnule, spune studentul.
– Deci crezi în Dumnezeu?
– Cu siguranță.
– Dumnezeu este bun?
– Desigur, Dumnezeu este bun.
– Este Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
– Da.
– Tu ești bun sau rău?
– Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeste cunoscător. Aha! Biblia! Se gândeste puțin:
– Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să o ajuți? Ai încerca?
– Da, domnule. Aș încerca.
– Deci ești bun.
– N-aș spune asta.
– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea, dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.
Studentul nu răspunde, așa că profesorul continuă.
– El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus este bun? Poți răspunde la asta?
Studentul tace.
– Nu poți răspunde, nu-i așa?
El ia o înghititura de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
– Hai să o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu este bun?
– Păi…, da, spune studentul.
– Satana este bun?
Studentul nu ezită la această întrebare:
– Nu.
– De unde vine Satana?
Studentul ezită:
– De la Dumnezeu.
– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
– Da, domnule.
– Răul este peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
– Da.
– Deci cine a creat răul?
Studentul nu răspunde. Profesorul continuă.
– Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există, și, conform principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci Dumnezeu este rău. Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se foiește jenat.
– Da.
– Deci cine le-a creat?
Studentul iarăși nu răspunde, așa că profesorul repetă întrebarea.
– Cine le-a creat?
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în față clasei. Studenții sunt uimiți.
– Spune-mi, continuă el, adresându-se altui student. Crezi în Isus Cristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează și cedează nervos.
– Da, domnule profesor, cred.
Batrânul se oprește din mărșăluit.
– Știința spune că ai 5 simțuri pe care le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?
– Nu, domnule. Nu L-am văzut.
– Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
– Nu, domnule, nu l-am auzit.
– L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit?
Ai avut vreodată o experiență senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
– Nu, domnule, mă tem că nu.
– Și totuși crezi în el?
– Da.
– Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?
– Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.
– Da, credința, repetă profesorul. Această este problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credință.
Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o întrebare.
– Domnule profesor, există căldură?
– Da.
– Și există frig?
– Da, fiule, există și frig.
– Nu, domnule, nu există.
Profesorul își întoarce față către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice:
– Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 273,15 °C sub zero, ceea ce nu înseamna căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig – dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -273,15 de grade. Fiecare corp sau obiect este demn de studiat dacă are sau transmite energie, și căldura este cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (–273,15 °C) înseamna absența totală a căldurii. Vedeți, domnule, frigul este doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu este opusul căldurii, domnule, ci doar absența ei.
Clasa este învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou și sună că o lovitură de ciocan.
– Dar întunericul, profesore? Există întuneric?
– Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce este noaptea dacă nu întuneric?
– Din nou răspuns greșit, domnule. Întunericul nu este ceva; este absența a ceva. Poate există lumina scăzută, lumina normală, lumina strălucitoare, lumina intermitentă, dar dacă nu există lumina constantă atunci nu există nimic, iar acest nimic se numește întuneric, nu-i așa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?
Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa.
– Ce vrei să demonstrezi, tinere?
– Vreau să spun că premisele dvs. filosofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia trebuie să fie și ea greșită.
De data asta, profesorul nu-și poate ascunde surpriza. Greșite?
– Poți explica în ce fel?
– Lucrați cu premisa dualității, explică studentul. Susțineți că există viață și apoi că există moarte; un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău. Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule, știința nu poate explică nici măcar ce este acela un gând. Folosește electricitatea și magnetismul, dar nimeni nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna dintre acestea două. Să consideri că moartea este opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu este opusul vieții, ci doar absența ei.
Acum spuneți-mi, domnule profesor, le predați studenților teoria că ei au evoluat din maimuță?
– Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.
– Ați observat vreodată evoluția cu propriii dumneavoastră ochi, domnule?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama încotro se îndrepta argumentul.
– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dvs. nu cumva predați studenților ceea ce credeți, nu? Acum ce sunteți, om de știință sau predicator?
Clasa murmură. Studentul tace pâna când emoția se mai stinge.
– Ca să continuăm demonstrația pe care o făceați adineauri celuilalt student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să întelegeţi la ce mă refer.
Studentul se uită în jurul său, în clasa.
– Este vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului?
Clasa izbucnește în râs.
– Este cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? insistă studentul…
Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile și conform protocolului demonstrabil, știința spune – cu tot respectul, domnule – că nu aveți creier. Dacă știința spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile Dvs., domnule?
Acum, clasa era cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o față impenetrabilă. În fine, după un interval ce pare o veșnicie, profesorul răspunde:
– Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu.
– Deci, acceptați că există credință și, de fapt, credință există împreună cu viața, continuă studentul. Acum, domnule, există răul?
Acum nesigur, profesorul răspunde:
– Sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumăratele crime și violente care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La aceasta, studentul replică:
– Răul nu există, domnule, sau cel puțin nu există în sine. Răul este, pur și simplu, absența lui Dumnezeu. Este ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întamplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumina.
Profesorul s-a așezat…
Adevărul este că nu cunoaştem decât ceea ce ne lasă să cunoaştem emoţiile nostre şi gândurile în care ele se transformă. Parcă suntem făcuţi din emoţii, şi nu din celule, iar toată viaţa noastră e un slalom printre fel de fel de trăiri, care ne nasc mereu şi ne omoară – simbolic, până când învăţăm ceva. De aceea, adevărata cunoaştere e cea prin intermediul simţurilor, „singura noastră realitate”, spune Camil Petrescu.
Şi atunci, ce rost are să ne fie frică? Suntem, oare, atât de mici încât să ne doboare ceea ce noi înşine simţim?