Durerea – „La Douleur”/”Memoir of Pain” , un titlu care ascunde și revelează, în același timp, esența vieții feminine. Farmecul șarpelui, ipostaza simbolică.
Ce poate fi mai incitant decât să analizezi, cu ajutorul camerei de filmare, rănile sufletești ale unei eroine, mai ales când aceasta e nimeni alta decât fascinata Marguerite Duras ? Cineastul Emmanuel Finkiel a adaptat romanul La Douleur într-o manieră ce lesne ar putea fi calificată drept durasiană, în sensul în care este atât fidelă, dar și liberă, realizând o cronică a vremurilor, dar și un nuanțat portretul al unei femei. Publicată în 1985, la P.O.L, cartea și-a tras seva dintr-o culegere a scrierilor autobiografice ale autoarei din perioada în care își aștepta soțul.
Scriitoarea s-a aplecat asupra unei lungi și chinuitoare așteptări, așternând pe hârtie toate fricile și stările pe care le-a traversat în urma arestării și deportării în lagărul de concentrare. Memoriile din perioada războiului descriu spaimele trăite atât de ea, cât și de alte persoane, care-și aveau apropiații surghiuniți în locuri ale pieirii. Marguerite Duras se transformă în narator, descrie viața cotidiană din Paris, surprinzând ba burghezia care pactizase cu ocupanții, ba Rezistența (care lucra/„opera” discret), iar pe ecran apare un personaj care împărtășește publicului sinestezia din perioada în care forfota Parisului răspândea ba bucurie, ba disperare.
Într-un cadru din peliculă, Marguerite (Mélanie Thierry) rătăcește pe străzile pustii ale Parisului, încă sub ocupație, dar în care se simt pulsațiile eliberării. Vocea eroinei reproduce o frază durasiană suprapunându-se cu pasul ei. În vreme ce rostește «Le bruit de la rue semblait se feutrer/Sunetul străzii părea să-nțepenească », e o Marguerite aflată în ceață. Apoi, când spune că înaintează pe drum, e chiar personajul de pe ecran, căzut pradă îndoielii. Robert, soțul ei fusese deportat. Oare mai trăia ? Va reveni ? Într-un cadru decupat, apare chipul diafan al actriței Mélanie Thierry, învăluită de fumul leneș al unei țigări. Imaginea pare acaparată de glasul femeii. Este cea a scriitoarei Marguerite Duras căutându-și anii din „jurnalul de război”, aflat în dulapul albastru din casa de la Neauphle-le-Château. Destre aceste texte, autoarea declarase că le uitase și nu le-a putu rescrie până în 1980, din pricina unei „anumite dezordini sentimentale și analitice”, după cum ea însăși mărturisea în preambulul romanului.
Așadar, în Franța anului 1944, aflată sub ocupație germană, scriitorul Robert Antelme (autor al cărții L’Espèce humaine) – figură importantă a Rezistenței – fusese arestat și deportat la Buchenwald, apoi la Dachau. Tânăra lui soție, Marguerite, scriitoare și membră a grupării, trăiește cu teama că nu va mai putea primi vești de la, Dyonis Mascolo (amantul lui Duras și prieten al lui Antelme, interpretat aici de Benjamin Biolay), cu care menținea o legătură în secret. Dornică să își regăsească cât mai rapid soțul, începe o relație ambiguă cu Rabier (Benoît Magimel), un agent francez din Gestapo, plin de farmec reptilian. Schimbările aduse de sfârșitul războiului o vor găsi pe Marguerite într-o lentă și tăcută agonie în haosul de nedescris al eliberării Parisului. Să ne amintim, în august 1944, Parisul a fost eliberat, după o lungă perioadă.
Decenii întregi, am vizionat cu toții imaginile de arhivă, în care cetățenii ovaționau soldații victorioși. Eliberați de sub presiunea ocupanților, francezii erau dornici să-și reia cursul normal al vieții. Multe familii așteptau vești despre apropiații lor sau, mai mult chiar, sperau ca aceștia să revină din locurile îndepărtate în care-i azvârliseară inamicii. Printre aceste persoane se găsea și tânăra scriitoare Marguerite Duras. Filmul relevă două perioade distincte: întâlnirea autoarei cu agentul de la Gestapo, care ar fi putut să o ajute, apoi, lunga și apăsătoarea așteptare în care germanii părăsesc Parisul, lăsând-o fără nicio informație despre soțul ei. În vreme ce bucuria și speranța revin pentru majoritatea conaționalilor săi, pentru frumoasa Marguerite începe durerea. Această peliculă nu își arogă reproducerea istorică, în mod realist, a epocii, ea doar creează cadrul necesar înțelegerii personajelor. În acest lungmetraj, schema narativă profită de imagine și de muzică, lasă naratoarea să povestească/vorbească.
Dacă în filmul lui Jean-Jaques Annaud, L’Amant, Jeanne Moreau doar citea simple pasaje din opera scriitoarei, iar acțiunea se derula sub privirile spectatorilor, de această dată, proza autoarei e spusă, parcă, fără întrerupere și pare să devină, mai degrabă, un fel de audiobook decât o experineță cinematografică. Cu toate acestea, aparențele sunt rapid înlăturate fiindcă pelicula oscilează între un imaginar obsedant și o stăruitoare așteptare. Partea istorică reflectă marele eveniment – eliberarea Parisului, dar îl aduce în cadru și pe François Mitterrand, aici, personajul Morland (Grégoire Leprince-Ringuet), ba chiar amintește și despre exterminarea evreilor (supraviețuitorii soseau în gara din Orsay).
Întotdeauna, Mélanie Thierry se dedublează pe ecran; când e învăluită exprimă incertitudinea trăită de Marguerite, redă teama femeii hăituite de absența bărbatului pierdut, ea devine întruparea suferinței. Actrița redă, cu farmec, senzațiile eterice ale personajului, exteriorizând subiectivitatea acestuia. Pentru a expune monologul interior, actrița nu a căutat să le imite pe celelalte interprete ale romancierei Marguerite Duras, pe ecran – Emmanuelle Riva (Hiroshima mon amour) sau Delphine Seyrig (India Song). Mélanie Thierry ritmează frazele cu lungi tăceri, într-o dimensiune aproape hipnotică, incantatorie.
La Douleur captează, în mod subtil, esența unei epoci și o restituie grație vocii intime a unei Marguerite Duras, personaj de ficțiune, explorând suferința (din interior). Cineastul îi lasă ultimul cuvânt chiar lui Duras: «Je savais qu’il savait, qu’il savait qu’à chaque heure de chaque jour, je le pensais: “Il n’est pas mort au camp de concentration.” » Filmul rămâne senzorial, subtil, exprimând – în nuanțe variate – punctul de vedere al unui cititor fascinat de scrierile lui Marguerite Duras.
Regia: Emmanuel Finkiel
Scenariul: Emmanuel Finkiel după romnaul La Douleur de Marguerite Duras
Imaginea: Alexis Kavyrchine
Decorurile: Pascal Le Guellec
Costumele: Anaïs Romand, Sergio Ballo
Sunetul: Antoine-Basile Mercier, Jean Goudier, Benoît Gargonne, Emmanuel Croset, Aline Gavroy
Montajul: Sylvie Lager, David Vranken
Distribuția: Mélanie Thierry – Marguerite Duras
Benoît Magimel – Pierre Rabier
Benjamin Biolay – Dionys
Shulamit Adar – Madame Katz
Emmanuel Bourdieu – Robert
Grégoire Leprince-Ringuet – Morland
Durata: 127 min
Sursă foto: http://cartelesmix.es
Trailer
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
