În cea mai profundă singurătate, scriitorul încearcă să explice inexplicabilul.

John Ernst Steinbeck (27 februarie 1902 –  20 decembrie 1968) a fost scriitor american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1962  pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită, considera juriul. El este cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câștigat Premiul Pulitzer „Fructele mâniei” (1939), romanele „La răsărit de Eden” (1952) și „Șoareci și oameni” (1937),  capodopere între cele douăzeci și șapte de cărți,  dintre care șaisprezece romane, șase cărți non-ficțiune și cinci colecții de povestiri.

Cum aş putea trăi în lipsa mea?

Cum aş putea fi ce sunt fără cel care am fost?

Alfred Kazin remarca, în legătură cu opera sa, faptul că preocuparea lui Steinbeck pentru viața din valea sa natală i-a deschis o perspectivă afectuoasă asupra naturii animale a vieții umane, o cale de împăcare cu oamenii ca oameni… Steinbeck a căpătat o convingere neviciată în prietenia dintre oameni, el a învățat să accepte ritmurile vieții… Perspectiva lui Steinbeck asupra vieții umane îi dă întotdeauna un simț al evoluției, o înțelegere a circuitelor datorită cărora animalul uman se poate schimba”, iar aceste afirmații surprind esența scriiturii marelui prozator: într-o lume aflată sub teroarea arbitrariului și a relativității, omul își pierde stabilitatea, întorcându-se împotriva celuilalt, iar instinctul prevalează în fața rațiunii. Acest dezechilibru afectează nu doar umanitatea, ci și întregul univers, care se resimte sub povara grea a nedreptății și a suferinței.

„Cred că un scriitor care nu crede cu pasiune în perfectibilitatea omului, nu are dedicare şi nici vreun loc în literatură.”

În anii grei ai Marii Crize Economice, scriitorul propune o viziune cu totul inedită asupra condiției umane, pornind de la rădăcinile ei ancestrale și aducând-o până în prezentul decăzut, în care individul, îndepărtat de sensul său metafizic, își caută cu greu punctul de stabilitate, fără a renunța niciun moment la luptă. Frământările personajelor lui Steinbeck, fie că sunt individuale sau colective (mai reușite decât primele), țin de natura duală a omului, prizonier între pasiunea care îi motivează impulsurile și rațiunea care îi cenzurează manifestările autentice, dar tocmai această pendulare între extreme îi conferă puterea de a lupta pentru lucrurile care, de-a lungul drumului (celebra Route 66 din Fructele mâniei), se dovedesc valoroase: familia și încrederea în capacitatea omului de a se întoarce la sine și la ceilalți, prin descoperirea resorturilor sale de umanitate. În plus, Steinbeck crede cu putere în Femeie și în înzestrările care fac din ea un adevărat axis mundi, de ea depinzând echilibrul întregii familii și, prin extrapolare, al întregii colectivități.Scriitorul este un optimist, cu toată panorama dezolantă a  propriei vieți sau a societății față de care se simte un perpetuu imigrant, ca și personajele sale. Ceea ce îl motivează ca om și ca scriitor este credința în Paradisul pe care omul și-l poate construi cu propriile forțe, de-a lungul unui drum presărat cu obstacole dure, uneori insurmontabile. Natura conferă tiparul ideal, iar lirismul descrierilor descoperă o fire esențialmente romantică a omului Steinbeck, care simte și vibrează panteistic în lumea lucrurilor eterne:

„Valul de lumină al înserării dădea strălucire pământului roșiatic, așa fel încât contururile parcă i se adânceau, fiece piatră, stâlp ori clădire căpătând mai multă lărgime și consistență decât la lumina zilei; și, în chip ciudat, fiecare obiect părea să câștige o personalitate mai viguroasă – un stâlp devenea esența unui stâlp, așa cum stătea acolo, pornind din pământul în care era împlântat și desenat pe fundalul deasupra căruia se înălța. Până și plantele căpătau individualitate, încetând să mai fie doar lanuri de grâne; chiar salcia cea jumulită ajunsese să fie ea însăși, slobozită dintre toate celelalte sălcii. Pământul lumina și el înserarea.”

Nu ar trebui să încercăm să privim prin lumina raţiunii unele lucruri, ca să nu le întunecăm…

Mitologie, simbolistică profundă și cosmogonie sui generis se construiesc într-o viziune de o sensibilitate demnă de maniera picturii impresioniste, în tușe vibrante, apte să declanșeze emoție estetică…

Pe de altă parte însă, substratul realist care susține acțiunea – de cele mai multe ori concentrată în jurul aventurii existențiale a ființei care își caută identitatea (de sine și colectivă), mai ales în consacratul roman Fructele mâniei, e construit într-o manieră sobră, cu un spirit al observației lucide care ține mai degrabă de recuzita naturalismului, pătrunzător până la grotesc, în scenele furiei colective, nu rareori limbajul este frust, cu unele expresii dezgustătoare, dar e compensat de autenticitatea analizei psihologice, umorul nedisimulat și accentele ironice care camuflează, în fond, adevăratul mesaj al paradigmei ideatice: singur omul este stăpânul absolut al destinului său, pentru că el își creează și iadul și raiul, pe care e menit să le suporte și să le împărtășească celorlalți alături de care își duce existența.

Bunătatea omului se măsoară după lucrurile la care ar putea renunţa cu inima curată.

Lecția vieții e dură, pentru ca omul să cucerească orice redută, fie că este un ideal personal sau un țel colectiv. Numai așa poate simți gustul victoriei, antrenându-și în luptă toate forțele, înnăscute sau dobândite prin eforturi supraomenești. Atâta timp cât nu abandonează, el este un învingător, pentru că se ridică deasupra lucrurilor perisabile – prin care societatea îl condamnă pe nedrept la singurătate.

Merită să fim buni şi darnici. Răsplata nu trebuie s-o aşteptăm doar în ceruri, ci s-o aflăm şi aici, pe pământ.

Se pare că oamenii s-au născut cu o datorie pe care nu ajung s-o plătească niciodată, orice ar face. Datoria gonește în fața lor. Omul datorează ceva omului. Dacă vrea să-și uite datoria, viața lui este ratată: dacă încearcă s-o restituie, datoria crește mereu. Omul este prețuit după calitatea darurilor sale.

Un adevăr care nu e crezut răneşte pe om mai mult decât o minciună.”

Citiți și Boris Pasternak- Omul este făcut să trăiască