Și în cîțiva ani poate nici oamenii nu vor mai fi buni.

Nimic nu mai e bun. O vreme a lui “nu îmi place”, a lui “doar cum spun eu este bine”, a lui “cine ești tu să îmi spui mie… ?”. Un new age al individualității și al lui “doar eu”. Suntem circa șapte miliarde de suflete ce populează Pămîntul și am scris un paradox: cu cît suntem mai mulți ce populăm o suprafață fixă cu atît suntem mai distanțați unii de ceilalți în loc să fim mai apropiați.

Adulții nu mai sunt buni, copiii nu mai sunt buni, creșterea lor nu mai este bună, școala nu mai este bună, gîndirea celui de lîngă tine nu mai este bună, iubirea nu mai este bună, Dumnezeu nu mai este bun, nimic nu mai este bun. Nici bunătatea nu mai este bună, „ești bun – ești luat de fraier”. Simplele activități cotidiene nu mai sunt bune. Mîncarea nu mai este bună, cititul nu mai este bun, locul de muncă – vai de mama lui, nevasta s-a făcut a dracului, bărbatul e bețiv și curvar și umblă cu cioara vopsită.

Nimic nu ne mai mulțumește.

Am uitat cu toții însăși definiția cuvîntului bun. L-am înlocuit în DEX-ul însușirilor cu altele, mai de modă nouă, mai revoltate, mai îndîrjite. Scuipăm indignare și învrăjbire. Ura și dușmănia față de ceva, orice, sunt la ordinea zilei. Ne sculăm dimineața și primul lucru pe care îl facem este să înjurăm colectiv pe toți cei pe care o să îi întîlnim în ziua respectivă, pentru a avea avantajul de a fi primii care o fac. De unde atîta fiere?

refinery29.com

Christian Hopkins

Mințim, înjurăm, blestemăm, batem, urîm ceva, orice. Ne supără aproape orice vorbă ce ne este adresată, judecăm aproape totul ca un act de lèse-majesté, catalogăm și ne dispensăm de orice cu o viteză de invidiat. Purtăm în spate sacul plin cu revoltă și suntem departe de a-i da de fund. Avem în el cîte ceva pentru oricine. Inclusiv pentru noi. Nici noi înșine nu mai suntem buni. Am uitat să ne apreciem, să ne iubim, să spunem o vorbă bună sinceră despre noi. Ne vedem și ne căutăm defecte iar calitățile sunt supuse controlului atent și nemulțumirii perpetue. Suntem buni prin prisma narcisismului de care dăm dovadă și a laudei exacerbate, ne judecăm în schimb și ne admonestăm vehement pentru tot ceea ce observăm în noi prin intermediul altora.

Suntem supărați.

Suntem supărați pe ce a fost și pe ce au făcut cei dinaintea noastră, suntem nemulțumiți de ceea ce este și de ceea ce avem, suntem arțăgoși din cauza a ceea ce credem că va fi. Trecutul nu îl înțelegem sau nu vrem să îl înțelegem, prezentul este haos, viitorul – Dumnezeu cu mila. Trei mari generații ce se închid în singularitatea unui prezent tulbure, închis și fără perspectivă. Părinții noștri ar fi putut mai mult, noi nu știm ce vrem, copiii noștri – azvîrliți în mijlocul oceanului pradă vînturilor potrivnice și a parentingului cu mila lui.

Totul este defect, nimic nu mai funcționează. Tu ești defect, eu sunt defect, el e defect. O defecțiune generală, cu metastaze, ce amenință să se transforme din discuție de masă de duminică în boală pur biologică, organică. Un veritabil placebo ce transformă ideile în cheaguri de sînge, privînd creierele de puținul oxigen ce le-a mai rămas. Populăm tractul digestiv cu mînie strînsă în ghem canceros și ne îndoim sub durerea produsă de ulcerațiile supărării, ale eternei supărări pe ceva, orice. Șapte miliarde de suflete – șapte miliarde de găuri negre – șapte miliarde de bureți ce absorb negația. Ne polarizăm negativ și ne respingem unul pe altul, ciocnindu-ne asemeni electronilor, sărind de pe un strat pe altul și căutînd mereu altceva.

Nu mai suntem buni.

Nu mai suntem buni unii pentru alții, ne schimbăm la cel mai mic semn de disensiune, ieșim în talciocul de oameni și ne alegem, ne tîrguim, doar pentru a ne repeta și a reînchide cercul. Reparațiile sunt ceva de domeniul trecutului, trăim în epoca termenului de garanție, a valabilității fără garanții certe. Trăim în epoca lui “Ai uitat să speli paharul. Ieși afară!”. Suntem singuri și ne plîngem de singurătate. Căutăm motive, explicații, justificări care să ne vină în apărare și să ne ofere ieșirea onorabilă din închisoarea neputinței de a ne asuma ceea ce suntem.

De unde atîta supărare, nervi, ură, depărtare? De unde atîta “eu” în loc de “noi”? Am uitat să vedem că binele există și este la tot pasul. În casă, pe stradă, la școală, în piață, în mine, în el, în tine. Îl ștergem cu buretele. Îl scriem cu creionul și îl radiem cu prima proximă ocazie. Am uitat să vedem că lumea este frumoasă așa cum este ea. Ăsta este avantajul unei lumi mari. O lume mare, plină cu de toate în care fiecare din noi putem găsi ce ne dorim. Dar nici căutarea nu mai face parte din activitățile noastre. Vrem totul pe tavă, vrem repede, vrem excepțional. Negăm valoarea și o înlocuim cu ceva, orice altceva. Vrem ceva, mereu altceva, nici noi nu știm ce.

Există totuși ceva bun în toate astea.

Trăim pe repede-înainte. Și poate că rapida derulare va conduce la capătul unde se află un alt început. Un început în care vom putea exclama ușurați și sinceri: “Ce bine că s-a terminat!”. Un prim bine dintr-un șir.

Citiți și Mi-ai mâncat inima!