George Coșbuc, tatăl

Cum e iubirea la Coşbuc? E cu tulburări benigne şi fireşti. Nici pe departe cu dramatisme ca la Eminescu. Tulburările la Coşbuc nu sunt profunde. El receptează, înfăţişează şi cântă iubirea din punctul de vedere al femeii.

Tulburări încearcă mai ales eroinele, pentru că poezia lui este lirică, dar obiectivată. N-are expresie directă, confidenţă, ci e o reprezentare obiectivă. Coşbuc n-a fost un spirit profund, el nu avea trăiri zguduitoare. Coşbuc a fost un rapsod. Suflet din sufletul neamului meu…, deci un om din popor şi plămădit asemenea celor despre care scria, asemeni ţărănimii din rândul cărora s-a ridicat.

Natura lui nu era una calitativ deosebită de cea a flăcăilor şi fetelor din satele pe care le-a cunoscut şi era înclinat prin natura lui să vadă ce-i frumos în viaţă. Eroii lui sunt firi sincere, au chef de vorbă și de hârjoană.Voind să sărute o fată, băiatul timid se bazează pe abilitatea lui de a o aborda. În același mod acționează și fetele, încercând strategia curselor întinse.

Era o fire optimistă, dar sensibil şi la suferinţele altora, de aici şi poeme precum „Noi vrem pământ”, „Decebal către popor” sau „Un cântec barbar”. Iar optimiştii sunt extravertiţi. Coşbuc a fost prin excecelenţă un extravertit şi, fiind cu privirile întoarse în afară, în cazul erosului a fost sensibil la suferinţele, nefericirile fetelor.

Ca să dezvăluie gingăşia sufletului, a recurs la partea feminină. Fiind atent la ce era delicat în viaţă era în firea lucrurilor să surprindă mai ales manifestări ale sufletului feminin şi să fie sensibil la tristeţile fetelor care suferă de¬cepţii amoroase mergând până la deznădejdea din „Cântecul fusului” sau „Fata morarului”.

Când surprinde psihologia masculină în stări depresive are tendinţa să o ducă mai ales înspre zona umorului, pe când la cel feminin comunică şi zbuciumul şi nefericirea.George Coșbuc, tatăl – va fi o ipostază deloc fericită…

În familia lui George Coşbuc au fost 14 generaţii de preoţi. Chiar şi în prezent această „tradiţie” este dusă mai departe, regăsind preoţi care se trag din familia lui Coşbuc,  în comuna Leşu de exemplu.

Slavici a refuzat să publice o poezie de-a lui Coşbuc în „Tribuna”, pentru că o considera prea pesimistă. George Coşbuc a trimis „Balada Infernală”, pe când era în clasa a VIII-a.

Era aproape obsedat de Divina Comedie a lui Dante Aligheri. Lucrase ani de zile la traducerea operei. Traducerea lui Coşbuc este considerată şi una dintre cele mai bune. Obsesia poetului mergea atât de departe, încât acesta făcuse propriul plan al infernului inspirat din Dante.

Despre debutul său literar George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie”la Scoala pedagogică din Ardeal. N-o mai şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti.”

În Sibiu, scrie pentru ziarul Tribuna. Ioan Slavici fiind colaborator, afirmă cu entuziasm: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete.”

În 1889, I. Slavici solicită printr-o scrisoare sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată trimite la Bucureşti pe George Coşbuc: ”Sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare.”

Dorul de casă a lui George Coşbuc aproape îl îmbolnăvea. Atunci când i se făcea dor de casă nimic nu-l putea reţine. Pleca spre munţi, la Hordoul său.

George Coşbuc s-a căsătorit în 1895 cu Elena Sfedea, fata unui mare comerciant. Elena era o femeie cultă și harnică. Un an mai târziu după căsătorie a venit pe lume Alexandru, un copil pe care poetul l-a iubit enorm. Acesta a rămas, de altfel, unicul copil al familiei Coşbuc. La vârsta de 19 ani, Alexandru era student. În august 1915 şi-a vizitat tatăl la Tismana, acolo unde poetul obişnuia să se retragă pentru a crea în liniste. Alexandru fusese chemat în armată şi urma să plece la Drobeta Turnu Severin.

În dimineaţa zilei de 26 august, s-a urcat într-o maşină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Ion Alexăndrescu Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul autoturismului, cu intenţia de a ajunge la Târgu Jiu. Pe drumul de întoarcere, în raza localităţii Băleşti, maşina a lovit un bolovan mare, s-a răsturnat şi a intrat într-o căruţă care circula în faţă.

Latifundiarul Alexandru Stâlpeanu, care se afla la volan, a murit pe loc. ”Întorcându-se de la Târgu-Jiu împreună cu Alexandru Coşbuc, Alexandrescu accelerează ca să nu-i prindă noaptea pe drum. În raza comunei Băleşti, maşina se loveşte de un bolovan, în plină viteză şi se răstoarnă. Moşierul moare imediat „cu coşul pieptului zdrobit de volan”, Alexandru „cu craniul fracturat”, mai rezistă încă. Ţăranii adunaţi la locul accidentului nu ştiau decât că tânărul „e prieten al „boierului” care le călcase găinile în mai multe rânduri”. Jandarmul venit la faţa locului obţine cu mare greutate o căruţă, paie şi câteva perne pentru transportarea rănitului la Târgu Jiu. Ajuns „în toiul nopţii”, la spital, medicul de gardă e incapabil să întreprindă o intervenţie chirurgicală „care poate ar fi salvat viaţa rănitului”. Poetul ajunge la spital abia în zori; băiatul lui murise şi se afla la morgă. Foaia de calendar arăta data de miercuri 26 august 1915”, evocă Lucian Valea în cartea ” Pe urmele lui Coşbuc”.