Prof. univ. Ion Ionescu-Bucovu

DANTE ȘI BEATRICE

Când în vara anului 1321 a plecat ca ambasador la Ravenna, nu s-a gândit nicio clipă că peste câteva luni viața sa se va sfârși tragic la numai cincizeci și șase de ani și patru luni, având la cap în ultimele clipe pe fiica cu numele divin al fostei iubite, Beatrice.
Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În acea perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași înlătură supremația nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini” de aur, monedă forte a comerțului european. Conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorității temporale a papei, și „Ghibellini”, partizani ai primatului politic al împăraților germani ai „Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie.
La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere și Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracțiuni: „bianchi” (albii) – care încercau să limiteze hegemonia papei – și „neri” (negrii).
Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica nobilime. Tatăl – Alighiero di Bellincione – se ocupa cu negustoria și a murit pe când Dante avea 17 ani, iar mama – Gabriella degli Abati – i-a murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”.
Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d’Aquino . Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș.
La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, aparținând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni și Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicații puerperale, Dante începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice. Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase „Priori” – supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”.
La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste – „albii” și „negrii” – din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”.
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene.
Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea („senza onore e dignità di Dante….a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoarcere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Moartea lui a zguduit întreaga Italie, toți l- au plâns și l-au idealizat, i-au ridicat statui și l-au cântat în poezie; până când i-au fost furate și rămășițele pământești crezând că oasele lui sunt atinse de divinitate!
Gloria lui, <Divina Comedie>, numită așa după moarte, cea mai mare capodoperă a literaturii universale, a făcut ca el să împlinească , într-o zbuciumată epocă, o mare îndatorire a poporului italian, formarea limbii italiene. În centrul operei sale a pus lumea istorică și cea fantastică a timpului său și s-a așezat ca un zeu unind cerul cu pământul.
Călătorind în lumea morților, el trage după sine toate pasiunile celor vii, întreg pământul și cerul. A unit lumea antică cu cea modernă. Continuând să povestească despre Ulise, despre Ceres,despre Orfeu tracul,despre Enea, creatorul poporului tău și citind Biblia, a extras chintesența lumilor și a topit-o în aceaestă operă măreață.
Dar înainte de toate, ”Divina Comedie” este o flacără de iubire care arde sufletele noastre. De la început până la cel din urmă vers, răsună marile ecouri ale iubirii sale pentru divina Beatrice. S-a suit pe înălțimile Purgatoriului cu prietenul tău Virgiliu pentru a o întâlni pe Beatrice. Apariția ei în paradisul pământesc îl înspăimântă.

Dante întâlnind-o pe Beatrice,
pictură de Gustave Dore

În finalul Purgatoriului îi închină cele mai frumoase versuri de dragoste din lume, exaltându-i extraordinara frumusețe și bunătate. Când ea se ridică la ceruri alături de Dumnezeu, el suferă ca un proscris, dar este mândru că a spus despre ea lucruri care n-au mai fost spuse despre o altă femeie pe lume!
Iubiții mei, ”..vreți să fiți mișcați, vreți să știți până unde poate să se întindă imaginația durerii, vreți să cunoașteți poezia chinurilor și imnurilor cărnii și ale sângelui, coborâți în Infernul lui Dante…!”
,,Divina Comedie” e de fapt povestea iubirii lui Dante pentru Beatrice. Nu știm dacă ea l-a remarcat măcar. E o devoțiune totală de unul singur pentru o ființă umană. O poveste cu un singur personaj pină la urmă. Dante indrăgostit fără speranță, de la distanță și pentru totdeauna, de Beatrice, intîi o copilă, apoi o trecătoare, și în fine, o femeie căsătorită
Dante a întilnit-o pe Beatrice cind avea 9 ani (!), ea 8, în casa unor prieteni de familie, vecini. O întilnire care i-a schimbat cursul vieții. A mai văzut-o peste cițiva ani, pe o stradă din centrul Florenței in timpul unor serbări. Atit. Fiecare era sortit să se căsătorească cum au hotărit familiile lor încă din copilărie. Era aici un savant joc de interese, de inrudiri care trebuiau să ducă la intărirea poziției familiei respective. Nu am ințeles de ce cele doua familii Alighieri si Portinari – ambele bogate, la virful piramidei florentine – nu si-au căsătorit copiii și au preferat terțe legaturi. Poate vom afla – am fi norocoși- din arhive cîndva.
Despre Beatrice destui s-au intrebat dacă a existat in realitate sau e doar invenția poetului care avea nevoied de o muză de e o ființă perfectă la care să se raporteze, un înger de fapt,imaterial, perfecțiunea întruchipată. Este probabil cea mai puternică poveste de iubire pe care ne-a lasat-o Evul Mediu – un timp care nu este sărac în asemenea povețti de iubire absolută.
Beatrice se numea Beatrice di Folco Portinari, provenea dintr-o bogată familie florentină. Conform voinței familiei s-a măritat cu Simone dei Bardi, un bancher din aristocrația financiara a Florenței. Folco Portinari, tatăl lui Beatrice, era din același mediu, era florentin prin adopție, Beatrice era una din cele șase fiice ale sale. In Vita Nova, Dante povestește cum a intilnit-o prima dată pe Beatrice, copil fiind. Sufletul lui a fost confiscat de Beatrice. A scris mai tirziu „Din acea zi inainte iubirea pentru ea mi-a robit sufletul .” S-au mai văzut singură dată, 9 ani mai tirziu, pe stradă. De emoție Dante nu reușeste să-i intilnească privirea. Salutul este ratat. De mirare totuși că s-au văzut de atit de puține ori, casele lor fiind invecinate.
Beatrice Portinari s-a măritat cu bancherul Simone dei Bardi in 1287. Dante îi rămine devotat in forma asta care azi pare mai curind o obsesie, o manie, o boală psihică. De altfel și era deja căsătorit din 1285 cu Gemma Donati – o căsătorie de asemenea hotărita de părinți. Cei doi soți Alighieri au avut 3 copii, după alte surse 4, trei băieți și o fată. Mecanismul inexorabil al tragediei incepe să se invirtă. Tatăl lui Beatrice, Folco Portinari, se stinge in ultima zi a anului 1289. Peste citeva luni, în iunie 1290, Beatrice moare la numai 24 de ani.
Pentru Dante, moartea ei este un șoc. Scrie poeme, trăiește în suflet cu Beatrice, absența ei este devastatoare pentru el. Versurile plus filele de jurnal vor alcătui cartea dedicată memoriei ei – La Vita Nuova , din 1292, o carte care rememorează întilnirile lor fugare și sentimentele lui pentru ea. Beatrice este un personaj divinizat, nu mai e femeia la care rivnește și pe care a iubit- o. Ea este în ceruri și îl priveste. Această iubire nu are nimic carnal, cei doi nu s-au atins , nu s-au sărutat, nu au trăit marital unul cu altul. Asta nu il impiedică pe Dante să i se dedice. Beatrice este fructul interzis, inaccesibil. Să explice oare povestea mentatilitațile Evului Mediu? Era o lume în care femeile sunt inchise in spatele zidurilor, aproape sacre. O lume în care cavaleri rătăcitori și menestreli se devotau unui ideal inalțător, religios și/sau erotic – cu o iubită aflată deasupra omenescului!?
În capodopera sa Divina Comedie, Beatrice este din nou în centru cea care îl însoțește pe poet în lumea de dincolo. Beatrice apare în toate cele trei cărți, și în Infernul, și în Purgatoriul și în Paradisul. E o poveste, cred, care nici azi nu lasă indiferent pe nimeni (desi Divina Comedie are puțini cititori azi). Rămân destule enigme, lucruri rămase neclare. Dincolo de toate astea, a rămas ca una dintre cele mai puternice povești de iubire din lumea europeană.
Ochii Beatricei luciră ca în vraja cercului veșnic; în locul sferelor inalte, se uitau ochii mei doar la figura ei” – aceasta este probabil una dintre cele mai sugestive imagini pe care le avem despre Beatrice, femeia sublimată, muză și creație totodată.
Giovani Boccaccio, primul comentator şi biograf a lui Dante, evocă în culori vii viaţa florentină şi marea întâlnire dintre cei doi copii. Era în luna mai, când cerul revarsă asupra pământului lumina şi florile, când florentinii sărbătoreau zilele primăverii. În casa familiei Portinari, oaspete mic alături de tatăl său, Dante o vede pe Beatrice mai frumoasă decât orice înger de pe frescele mănăstirilor. Şi, cu toate că era doar un copil, „cu atâta dragoste i-a primit în inimă chipul, încât, din ziua aceea mai înainte, niciodată, cât timp a trăit, nu l-a mai părăsit…”.
Vrând să-şi ascundă iubirea, după regulile galanteriei de atunci, Dante îşi întoarce privirile spre o alta. Beatrice îi va refuza salutul, iar Dante va fi profund nemângâiat. O va revedea la o sărbătoare florentină şi este emoţionat până la leşin. Poate şi pentru faptul că acum Beatrice Portinari era soţia lui Simone dei Bardi, un bancher bătrân.
Nu se ştie nimic despre viaţa Beatricei, a cărei căsătorie fusese probabil provocată de interese financiare. Deasupra bancherilor s-a ridicat poezia, acordând Beatricei nemurirea, pe care niciun imens tezaur nu ar putea-o dărui.
Folco Portinari, tatăl Beatricei, a murit la 31 decembrie 1289. Moartea acestui om „bun în cel mai înalt grad”, aşa cum avea să-l caracterizeze Dante, îl izbeşte profund pe poet, care are presimţirea morţii Beatricei. Aceasta se va întâmpla, fatal, în iunie 1290, când ea împlinise numai 24 de ani!
După moartea ei, Dante este covârşit de durere, sfârşit, pe ţărmurile morţii şi el. Îşi caută mângâierea în studiul filosofiei şi în poezie, exaltând, pentru eternitate, amintirea iubirii. O va regăsi pe Beatrice în grădinile Paradisului, în „Divina comedie”!
(sursa: Alexandru Balaci, Dante Alighieri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, pag. 38-41)