Ideologiile concurente nu pot fi egalizate, nu poți pune în aceeași cameră lupul cu capra și să speri că îi vei găsi pe amândoi cum i-ai lăsat. În mod analog nu poți să le bagi musulmanilor pe gât idei LGBT fără să te aștepți să vomite sau invers: să iei un secular liberal, să îl ții cu nascul în învățături religioase, și să ai pretenția să nu strănute.
Argumentația o fac pentru toți cei care cred că disoluția genurilor tradiționale e ceva inofensiv.
Am urmărit un interviu cu o femeie, ”gender fluid” sau ”non binary” (nu mai țin minte cum se încadra exact) care trăia într-un grup (menaj a quatre). Avea un copil pe care îl creștea referindu-se la el cu pronumele ”ei”, refuzând să admită că ar exista o corespondență între sexul său biologic și un gen anume și că e cazul să îl trateze ca fiind fată sau băiat.
Din perspectiva drepturilor, nu e nimic de contestat. Pe lume există sectanți: își cresc copiii în spiritul credinței lor. Există mormoni, există talibani, există bolnavi psihic care au dreptul și ei să fie părinți. Există poligami în anumite culturi. Orice om are dreptul să își educe copilul potrivit ideologiei în care crede. Ateii își învață copiii ce consideră ei că e bine, etc.
Nu se pune problema intervenției. Orice liberal admite că asta e situația, femeia aceea (sau ce o fi!) e legitimată să își inițieze în viață copilul așa cum vrea. L-a adus pe lume. Și nu există criteriu rațional care să poată fi invocat pentru ca atitudinea ei să fie considerată mai abuzivă decât ceea ce fac cei din țările teocratice care impun niște norme pe care lumea laică le dezavuează. Evident că ”neutralitatea de gen” e și ea o normă.
Aici apar problemele. Nu există educație corectă politic, neutră. Educația înseamnă sistem de valori, axiologie, înseamnă să operezi cu substanțe periculoase pentru conștiință cum sunt ”binele și răul”. Nu există educație religioasă care să nu condamne ateismul și educație agnostică sau atee care să nu conteste religia. Să fim onești. Că ”drepturile omului”, ”pacifismul” și ”libertatea” ne țin pe toți, prin această parte a lumii, într-o transă morală colectivă care ne obligă să punem frână și să zâmbim adversarului ideologic mai mult sau mai puțin ipocrit, e altă poveste.
Atâta vreme cât cei care cred că genul e o chestiune care poate fi eludată și că un copil crește mai armonios fără să fie sugestionat să întruchipeze un model masculin sau feminin, totul e în regulă. Doar că de obicei nu se întâmplă așa. Când educi un copil să fie ”băiat” îi spui ceva, nu? definești masculinitatea în complementaritate cu feminitatea. Așadar te bazezi pe o viziune asupra vieții care e concurentă ceilalte, crezi că AȘA E BINE. Cei care cred că genurile tradiționale corespund unei constituții bio-chimice și psihologice și unei naturi proprii celor două sexe respectiv unor propensiuni instinctuale nu pot fi decât în conflict cu cei care cred contrariul.
Dacă X crede că gogoașa cu prune e cel mai bun lucru care se poate mâca și Y crede că e o nenorocire care îți strică stomacul & reputația nu pot fi aduși în situația de a ajunge la o înțelegere. Pot fi doar convinși să nu își scoată ochii. Pacifismul contemporan asta e.
În fundalul operei de deconstrucție a genurilor e un proiect subversiv care vede în gen o ”clasă” socială care trebuie desființată la scară largă.
Dacă o femeie își crește băiatul să fie masculin – pe lângă faptul că l-ar face cu cineva apropiat în toate sensurile, inclusiv genetic, de idealul de virilitate clasică – ar cădea sub incidența acuzației de sexism. Dacă, acum 50 de ani, se considera că sexismul constă în a-i refuza femeii dreptul de a face tot ce vrea și de a alege cum să trăiască, deci în restricționarea drepturilor ei umane, acum sexismul e asociat diferențierii de gen, faptului că oamenii se definesc și trăiesc pe frecvențe diferite în funcție de sex. Acum sunt luate în bătaia puștii masculinitatea și feminitatea așa cum apar ele configurate în mii de ani de civilizație. Acum sunt considerate un fel de ”boală socială”.
Aici e problema. Egalizarea a devenit obligatorie! Nu mai e opțională.
Dacă ar putea coexista cele două viziuni concurente: cea în care se face că bărbația tradițională e benefică și cea în care e considera sursa tuturor relelor, atunci n-ar fi surse de conflict.
Sigur că, într-o lume laică și democratică, sunt ierente astfel de situații. Multiculturalismul, care există, la un nivel ceva mai subtil, și în interiorul aceleiași culturi impune coabitarea multor concepții care se bat cap în cap, implică multe focare de tensiune.
Nu acuz comunitatea LGBT de nimic sau promotorii stilurilor de viață alternative, ci forurile academice care demonizează cultura tradițională și vor să o distrugă, acuz ideologiile comunistoide care tind să radă orice moștenire, contest concepția potrivit căreia feminitatea și masculinitatea clasice sunt ”caste”. Că femeile au fost subordonate social la scară istorică e cert, iar feminismul în care cred încearcă să echilibreze balanța. Că feminitatea e o ”creație masculină” și că e o ”uniformă” , ceva artificial – și am o vastă bibliografie de recomandat în acest sens – e o chestiune căreia mă opun cu toate puterile.
N-aș fi scris un rând dacă nu exista această problemă. Pentru că eu sunt o femeie arhetipal feminină și ”îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul”. Nu vreau să fiu reformată. Mie îmi plac bărbații dominatori și masculini, asta e… Nu vreau să devin ”mai bună”, nu vreau ”să slujesc cauza progresului”. Nu are nici o importanță că sunt așa pentru că așa m-am născut sau pentru că așa am fost crescută sau în urma vreunei revelații mistice. Același argument care e valabil în cazul personalor din comunitatea LGBT, e valabil și în cazul celor ca mine. Nu contează, din perspectiva drepturilor omului, că e natură, că e cultură, că e ceva înnăscut, că e construct social, că e lucrătura dracului. Contează că eu mă definesc ca fiind o ființă eminamente feminină și că mă identific cu această feminitate, așa cum e ea. Sunt ”genul Ana lui Manole”, ăsta e GENul meu, o zic în sens de ”gender”. Ce facem tovarăși? Am voie să exist? Nu vreau să concurez cu bărbații, mă interesează să vadă în mine doar un gen complementar și nu un camarad, etc. Nu vreau să trăiesc nici într-un trib de amazoane. Prea multă energie yin îmi face greață. Nu am chemare să zbor pe coadă de mătură. Mă interesează doar intimitatea, familia, prezența prieteniilor și orice formă de creație și muncă de tip artistic, adică non-concurențial, nu mă atrag înfruntările sociale. Asta vreau de la viață. E voie?