George Călinescu, poet
„Femeia, asta-i discordia lumii…” Nu ştim dacă Otilia cea cochetă şi plină de mister l-a vrăjit iremediabil pe scriitorul nostru balzacian, romancierul cu mare faimă în perioada interbelică, un lucru e cert: poezia lui George Călinescu se naşte dintr-un fond de sensibilitate autentică, pe fibrele unui neoromantism foarte bine mascat în esenţele profunde ale creaţiei sale epice. Cu toate că „Bunele sentimente nu fac literatură”, cel care avea să devină una dintre cele mai avizate voci critice ale generaţiei de aur, va găsi, prin recursul la lirică, o posibilitate de a demonstra tocmai contrariul.
Romanul cel mai cunoscut, feminitate, apărut în 1938, purta iniţial titlul „Părinţii Otiliei”, aducând în prim-plan tema balzaciană a paternităţii – premisă a unui modernism ce răspundea cerinţei lovinesciene a sincronismului, apoi, însă, desprinzându-se de modelul scriitorului francez, avea să devină una dintre operele de căpătâi prin care romanul românesc îşi găsea un binemeritat loc în context european. Desigur, pentru cei ce vor să cunoască îndeaproape subtilităţile estetice şi ideatice ale acestei proze, există o carte de critică literară pe care am putea s-o recomandăm drept punct de reper în analiza romanului românesc: „Arca lui Noe”, un periplu analitic pe care Nicolae Manolescu îl face printre cărţile fundamentale ale genului. Capitolul „Ochiul estetului” poate oferi surprize cititorului interesat de aspectele (anti) balzacianismului lui Călinescu – dar asta e o altă discuţie.
Poezia, arta subtilității
De ce am evocat romanul „Enigma Otiliei”, ca preambul la acest poem? Pentru că am văzut, dincolo de diferenţele formale, acea „oglindă de argint” în care, dincolo de realitate, se reflectă spiritul călinescian. Eternul feminin, în variantă disimulată de costumul bărbătesc (AICI pentru detalii). Aşa cum transpare el şi în câteva rânduri din roman:
- Sărutarea nu trebuie să aibă brutalitatea asta alimentară, ci să fie uşoară, delicată.
- Aş dori din toată inima să fii fericită … cu mine.
- Mai plăcut e să-ţi aduci aminte fericiri trecute, decât ca după o tinereţe uscată să ai târziu ceea ce n-ai avut la vreme.
- Dumnezeu este cauza dintâi şi scopul din urmă. Prin el, noi ne explicăm tot ce întrece puterea noastră de explicaţie şi dăm un sens vieţii.
- Dumnezeu sunt eu, tu, pământul, cerul, tot ce există pe lume. Toate fac parte din Dumnezeu, decât că noi suntem mărginiţi pe loc şi în timp, pe când Dumnezeu e nesfârşit.
- În artă, voinţa e un element secundar, totul depinde de talent. Cel mai leneş dintre poeţi poate face poezie mare, aproape fără să vrea şi să ştie.
- Tot ce s-a făcut mare în lumea asta, prin femei s-a făcut. Curtezane, nu femeile de treabă, au stimulat geniile.
- Pentru o fată, reuşita în viaţă nu e o chestiune de studiu şi de energie. Rostul femeii este să placă, afară de asta nu poate fi fericire.
- Femeia, asta-i discordia lumii.
- Numesc deşteaptă o femeie care suceşte capul bărbaţilor. Ăsta e rostul femeilor.
- Femeia este numai sexualitate, pe când bărbatul e sexual.
- Senzualitatea firească a vârstei se lupta cu mistica erotică.
sau în textul la care, în sfârşit, ajungem:
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Aşa desigur sunt făpturile cereşti,
Pe care le vedeam, copil, întraripate,
Cu câte-un crin în mână şi pletele pe spate.
Când te cuprind de mijloc îmi pare că e vis,
Că mi-a picat un înger de sus, din paradis.
Cu mare sfiiciune pe-obrazul tău pun gura,
Gustându-i ameţit aroma şi căldura.
De mă pecetluieşti buza-ţi trandafirie,
Mă simt înviorat ca de-o eucaristie,
Mă-ntreb de-i cu putinţă ca tu să mă iubeşti.
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Mângâie-mă cu mâna ta cea copilărească,
Îneacă-mă cu coama ta supraomenească,
Ce cade ca o creangă pletoasă şi divină,
Cu miros de cinam şi frunze de lumină.
Fă-mi cerc de după gât cu braţul tău subţire,
Aşa cum se cuvine smeritului tău mire,
Şi lasă-te uşoară când cu un salt vânjos
Te duc în patul biblic de cedru şi-abanos,
Neprihănită, goală, zvâcnind fără veşmânt
Să dormi cu mine noaptea în sfânt aşezământ.
În raiul tău suav mă-mbii şi mă sfinţeşti,
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Lectură suplimentară:
VIAȚA PRIVATĂ A UNUI GENIU
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.