Pe vremuri, fetele erau trimise la pension, unde învățau cel puțin codul bunelor maniere. Pe lângă teatru, balet, literatură, instrument, călărie, adică tot ceea ce completează cu frumos existența noastră. Astăzi? A fi femeie trece de la sine, cu subînțeles. Fetele cresc în virtutea inerției și a educației pe care o primesc, fără metodă neapărat sau vreun program, în familie. Școala nu le (mai) oferă modele de comportament sau lecții de stil. Doar ce mai citesc prin reviste, poate chiar prin Catchy. Despre femeie celebre, deși le privesc cu reticență, sau cu prejudecata că ”trebuie să fi făcut ele ceva, numai talentul și frumusețea nu sunt suficiente!”.
1966, France, Catherine Deneuve, pe platourile filmului La Vie de Chateau, în regia lui Jean-Paul Rappeneau.Image by © Raoul Foulon/Kipa/Corbis
Nu e timp de lecții de feminitate, trebuie doar să te îmbraci frumos ca să atragi privirile și să te fardezi. Cum o faci, te poți uita la tutorialele de pe net, te poți duce la un salon (dacă ai vreun eveniment), sau pur și simplu cum crezi tu de cuviință.
De când te știi, auzi doar că trebuie să înveți. Materiile din școală, care nu numai că nu au legătură cu sufletul, ci nici măcar între ele însele. Să ai note bune, acesta e visul. Adolescentelor? Nu, al părinților. Și să nu întârzie acasă, să nu se lase ademenite de vreun băiat care să le sucească mințile și să le facă să sufere, ca să nu le atragă atenția de la învățat. Mai târziu, un job perfect și o familie perfectă.
Feminitatea redusă la esență. Atât de simplu, că ajunge să pocnești din degete. Nu mai e societatea aceea sofisticată, cu serate, cu plimbări romantice la Șosea, cu mers la teatru sau la operă, adolescenții de astăzi merg la Mall și conversează online. Acolo nu le trebuie contraceptive, pentru că nu e niciun pericol. Toată lumea e fericită, iar emoticoanele curg.
Woody Allan și Rommy Schneider, la filmarea peliculei What’s New Pussycat (1965)
Se citește scurt și concis, la marginea cuvintelor care s-au pervertit și s-au atrofiat din ce în ce mai mult. Din programa de literatură română, toate romanele obligatorii pentru bacalaureat se citesc în rezumat și nici măcar atât. Ni se mai și inoculează că iubirea e violentă în cutare carte, că femeia e victima bărbatului și, prin urmare, ar trebui să fie scoase de tot!
Adolescentele de astăzi nu citesc romane de dragoste pentru că li se par desuete. Literatura universală nu se predă, decât o oră pe săptămână, și doar la filologie. Dragostea s-a perimat nu numai ca temă literară, ci și ca esență a vieții. Ea a devenit o simplă teorie, nici măcar aceea corectă, pentru că provoacă rușine. Confuzie și foarte multe întrebări.
Audrey Hepburn
Să recitim ”Enigma Otilei”, zic, tot e în programa de bacalaureat și va fi mereu, dar care ar fi explicația titlului? Urmează citate din cărțile de comentarii, lungi și nesărate. Nu „Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, enigma cea mai mare este destinul însuși, nu-i așa, dar explică-i unui licean cum stă treaba cu destinul, când lumea în care trăiește el, cea virtuală, îi oferă tot ce-și dorește, fără să mai pună întrebări…
Să recitim ”Lorelai”, atunci, romanul lui Ionel Teodoreanu, scriitorul nostru atât de profund, atât de atașat de valorile feminității! Încet, încet, fetele încep să facă ochii mari… ”Ce alte cărți de dragoste mai putem citi?”
Asta da, e fericire pentru un profesor, iar lista se deschide, la început timid, apoi se completează fără ajutorul meu: ”Maitreyi”, ”Isabell și apele diavolului”, ”Domnișoara Christina”, e descoperit Eliade cel ex cathedra, pe care obligația de a fi studiat nu-l mai atinge.
Undeva la mijloc, strecor ”Adela”, cartea lui Garabet Ibrăileanu, plecând de la spusele autorului: ”Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul “domnişoară” în “doamnă”. Mi se pare o mixtitudine în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate la fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească.”
Feminitatea se cucerește și se educă, mai ales când e văzută prin ochii unui bărbat, pentru că, nu-i așa, e un apanaj al femeii atunci când este confirmată de sexul opus, care o certifică și îi dă amploarea cuvenită. Ea se întreține. Brusc, devine interesantă.
Și în sfârșit, descoperim că ”enigma” oricărei femei derivă din eternul feminin (termenul îi aparține lui Goethe), și astfel se face legătura între adolescenta de astăzi, cu capul în nori, și femeia-femeie din idealul unor epoci nu foarte îndepărtate, dar care au marcat într-un mare fel istoria recentă a umanității.
Audrey Hepburn
Întotdeauna, de aproape 30 de ani, citim împreună în clasă, deopotrivă băieți și fete, furând din timpul alocat vreunui subiect arid, cele 30 de lecții pe care ni le predă Ibrăileanu. Dacă am avea timp să le explicăm pe fiecare în parte, ne-ar trebui măcar un an, dar trebuie să învățăm la toate materiile celelalte, nu-i așa? E mai puțin importantă viața trăită, decât cea desprinsă pe de rost, din cărți. Și totuși, merită.
Astăzi citim doar cinci dintre ele, cu promisiunea că, în timp, le vom descoperi pe toate. Dacă va avea rost această lectură, numai voi puteți ști.
1. Fără îndoială că femeia are o finețe intelectuală prin care ea întrece pe bărbat. Un bărbat niciodată n-are să ghiceasă cu atâta siguranță și repreziciune, într-un moment dat, ceea ce se petrece în sufletul altui om, mai ales în sufletul femeii.
E greu s-ascunzi ceea ce simți și ce gândești în fața unei femei, mai ales atunci când ea e interesată în cauză. Un bărbat, din acest punct de vedere, e dezarmat. Parcă ar fi de sticlă. Pe când femeia, pentru el rămâne veșnic o enigmă – de aici reputația femeii de mister indescifrabil.
Această însușire a femeii se explică, desigur, prin rolul ei de mamă, care o silește să ghicească ce simte copilul și prin rolul ei, de-a lungul istoriei, de supusă a bărbatului, rol care o făcea să-și ascundă gândurile sale și, totodată, să ghicească gândirile stăpânului…
2. O femeie de lux, în sensul de femelă umană plină de seducție, nu poate să spună adevărul, ci numai ceea ce-i convine. Numai astfel își poate păstra caracterul de sfinx și deveni, cum se zice, irezistibilă, incomparabilă, unică etc.
3. Toate femeile știu să tacă ori să ascundă. Și o femeie, cu cât e mai femeie, cu atâta posedă mai mult acest caracter și deci cu atât e mai enigmatică, ori cu atâta e toate acestea, cu cât e mai femeie.
4. Este drept că femeia, prin natura ei mai afectivă, ar trebui să fie condamnată numai la efuziuni de sentiment (în voia cărora se lasă în adevăr unele scriitoare); dar nu-i mai puțin adevărat că în femeie există și o seculară rezervă înnăscută – ca o adaptare la viața erotică – rezervă care se generalizează în toată viața ei sentimentală. Și nu puține femei se supun mai degrabă acestuia din urmă decât celuilalt imperativ al naturii lor. În cazul acesta poezia feminină se poate defini ca un romantism comprimat.
5. Situația subordonată a femeii din toate timpurile, necesitatea de a îngriji și de a înțelege ființele mici, când acestea nu știu încă să vorbească, precum și propria ei slăbiciune de ființă veșnic dezarmată, care are veșnic nevoie de protecție, au determinat și au dezvoltat în femeie aptitudinea nu numai de a înțelege intuitiv mai bine decât bărbatul orice suferință, dar și de a compătimi anticipat cu orice ființă dezarmată. Această tendință, mai cu seamă într-un suflet feminin de elită, se rezolvă într-o simpatie autentică, naturală, care se răsfrânge asupra întregii naturi vii cu o amploare și cu o intensitate absolut necunoscute bărbaților.
Oricum, femeile care citesc sunt cele mai frumoase și mai inteligente. Chiar este o soluție.
Citiți întreg articolul aici, pe Catchy.ro.
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.
