Ar fi trebuit să mă numesc Toma…

În  copilărie, eram o zvârlugă cu genunchi beliți și păr tuns băiețește. În adâncul nesondat nu alocam prea mare zbatere despre cum voi fi în vremea când mă voi fi mărit. Toate erau senine, precum cerul care se revărsa peste lunca din fața casei bunicilor și unde, pierdută prin iarba deasă și mirositoare, îmi visam existența de om mare.
M-am mărit eu, s-au vindecat genunchii, mi-au crescut plete lungi prin care a trecut atâta timp.

Am început să pășesc către omul cel mare îmbrățișând lumea naiv și în deliberarea mea, școlită doar în binele învățat  acasă, am făcut greșeli usturătoare. Am văzut diform lucruri drepte și prea le-am îndoit pe cele oable. Am luat toate culorile, fără sa pun semne de întrebare despre folosința lor în situații când era doar nonculoare. N-am sesizat când băteau clopote să mă ferească de pericole. Am dat cu oiștea în gard și până și atunci mi-am găsit explicații. Am făurit o lume secretă în care fugeam mereu desculță, rânită și cu sufletul pârjolit.

Stăteam acolo posacă, plânsă și mai ales, plângându-mi de milă. Despre asta, mama nu mi-a povestit prea multe. Mă gândeam atunci să-i dau eu cuvintele, să-mi spun prin ea: „Fata mea, oamenii pe care-i vei întâlni sunt darurile și lecțiile tale. Sunt ca și tine când te uiți. Adună frustrări și le împachetează în cele mai colorate ambalaje. Oamenii nu-s garanții pentru nicio reușită sau urcare. Nu te pot prinde când te arunci. Deci, n-o face! Mergi apăsat, asumă-ți aruncările și calcă peste așteptări…


Eu i-aș fi mulțumit, și, arzând anii, la jumătatea vieții mele, i-aș spune: „Mama, trebuia să mă numești Toma!”
Nu mai știu a crede. Nu mai pot vedea decât ceea ce-i dat palpabil, iar visele le-am ferecat de prea multă vreme. După ele am acționat când trebuia să stau, să nu fac nimic. Ele mi-au dat aripi să urc și acolo, au dispărut fără urmă. Ele m-au făcut să văd binele unde sâsâiau șerpii. Ele mi-au adus imagini cu împliniri care n-au venit, iluzii neinvitate la masă.
Eu sunt Toma. Vreau să văd. Să pun mâna. Să pipăi. Și apoi voi spune: este!

Nu am reușit să mai simt extazul venit din întâmplări menite să-mi rămână, să înțeleagă, să nu consum energie pentru a convinge. Am lipsit de la marea revedere. Eram plecată cu treburi de pământ. Irelevante pentru lucrarea ce era în construcție. La întoarcere, totul era gata, dar fără să găsesc ceva din mine pe acolo.
Așa că, am acceptat ce mi s-a dat. Am insistat acolo unde eram invitată să plec, am ținut ce era de lăsat, am ocrotit ce trebuia scos în ploaie. Am devenit o rânită mamă a râniților. Si apoi, pur și simplu nu am mai crezut.
Eu sunt Toma și am de gând să mă căiesc.

Atâta risipă din atâta dar! Mi-am cumpărat un caiet și l-am liniat pe jumătatea fiecărei file. Ce-i negru și ce-i alb. Ce merită și ce nu merită. Ce vreau și ce nu vreau. Scriu de zor.
După recunoaștere, mă întind din nou în lunca de acasă și privind pe cer, desenez de acum și pentru acum. Visele le dezleg.

Și-or găsi ele vreo folosință. Singure.
S-a făcut liniște. Este doar ceea ce este.

Citiți și O regină rămâne regină