Deși aproape toate angajamentele și investițiile le facem cu gândul la moarte, miza lor este aceea de a atenua efectele morții asupra existenței. Fie că acele chestiuni cărora ne dedicăm și în care ne investim ființa ne ajută să ne gândim la altceva, mai puternic, care anulează angoasa, fie că ne produc sentimentul de invincibilitate și siguranță, țelul lor secret este acela de a ne asigura iluzoriu împotriva morții, și nu al celei proprii de care suntem conștienți că e inevitabilă, ci al chestiunii căreia îi dedicăm suflul vital și de le care așteptăm nu atât să ne apere de moarte cât să o răscumpere, să dea vieții sens.

Ceea ce numim ”sens” este o compensație a finitudinii.

Am urmărit o tentativă de demostrație făcută, a la BBC, în termeni de logică impecabilă, dar care e pe lângă realitatea existențială. Era un filmuleț englezesc în care se vorbea despre meritele iubirii pe termen scurt.

Nu există ”iubire pe termen scurt”. Nu la o specie muritoare și conștientă de asta. Pardon.

Această expresie, chiar dacă e probată de realitatea faptică, e mai absurdă (pentru că nu are legătură cu planul existențial) decât imposibila ”iubire eternă”. Motivul pentru care iubim e cel arătat mai sus. Iubirea e antidotul sentimentului constant și angoasant al sfârșitului a orice. Eternitatea sufletului, a sentimentelor și a investițiilor lui e miza *(absurdă logic) dar generatoare de sens în viață.  Iar acea logică a faptelor, a evidențelor, care o anulează e absurdă în sens psihologic, pentru ființa umană nu e pregătită să facă față altfel angoasei decât contând pe astfel de iluzii.

 NU există viață fără iluzii. Numai un fundamentalist nenorocit poate predica eradicarea lor.

Ele sunt vitale. Nu contrazic adevărul, îl fac însă suportabil.

Cei care nu reușesc să și le facă trăiesc într-o criză permanentizată.

În planul trăirii, aceea care nu e parcelată și dirijată de precepte raționale, iubirea nu poate fi ucisă. Din acest sentiment s-a născut. Cei care cred că e muritoare nu o pot trăi, pur și simplu, nu cred în ea.

Doar cei cu suflete-arhaice, care realmente pot trăi prin puterea acestei viziuni a iubiri și sufletului transcendente și eterne, au parte de ea.

Dacă e muritoare iubirea are sens (desigur) dar unul care nu are forță de a alimenta sentimentul și de a-l credita, nu îl poate susține. Un sens strict rațional nu conține nutrienții necesari sufletului pentru a se mobiliza într-un asemenea proiect. El e prost, dar nu e nebun, mintea e mai nebună să creadă că tot entuziasmul, patosul, ardoarea și candoarea iubirii ar putea fi investite într-o afacere păguboasă…

Nimeni nu poate trăi cu adevărat și limpede și plenar în planul morții.

El trebuie depășit cumva, ignorat sau traversat.

În câmpul său nu se poate întâmpla nimic esențial și relevant. Iubirea mizează doar pe eternitate, cei care nu sunt în stare de credința aceasta realmente nu pot iubi, e dovedit și probat.

Sufletul se salvează doar prin credință, rațiunea e neputincioasă. Ea îl menține în spectrul morții.

absurd

Când deschizi cont la bancă nu te gândești că aceasta va intra în faliment, ci o faci cu sentimentul (nemotivat rațional, desigur!) că te afli pe teren sigur și că falimentul nu e de luat în calcul.

Dacă am gândi că e posibil, am căuta o bancă mai sigură. Sau am ține banii sub saltea.

Ce înseamnă mai sigură?

Aceste iluzii sunt posibile grație operațiilor binar-simplificatoare ale gândirii primare, care e semi-conștientă și care coincide cu cea a strămoșilor australopiteci.

Un lucru ori se termină ori nu se termină, în planul acelui limbaj care descifrază lumea.

Nu e de conceput calea de mijloc. Și tocmai în această neputință rezidă viziunea salvatoare.

Noi investim inconștient doar în veșnicie, doar în chestiuni pe care le resimțim ca nepieritoare.