Axel Munthe s-a născut pe 31 octombrie 1857 în Oskarshamn, un oraș portuar situat în sudul Suediei. A studiat medicina la Universitatea din Uppsala, obținându-și licența medicală în 1880. După ce a primit titlul de doctor în medicină la Sorbona, la vârsta de 22 de ani (cel mai tânăr cu această diplomă din Franța), el a devenit curând unul dintre cei mai de succes medici ai timpului său, cu o reputație de făcător de miracole. Printre pacienții săi se numărau membrii claselor superioare și aristocrația atât din Europa, cât și din America, dar a lucrat, de asemenea, printre săraci în Paris, Roma și Napoli. În perioada următoare, a călătorit în Europa pentru a-și completa educația medicală la universități de prestigiu, inclusiv în Franța și Germania.

Cariera medicală: După absolvire, Axel Munthe s-a stabilit în Franța și a lucrat la Spitalul Salpêtrière din Paris. A devenit medic specialist în boli nervoase și mentale și a dezvoltat o reputație excelentă în acest domeniu. A tratat pacienți celebri, precum regele suedez Gustav al V-lea și scriitorul Guy de Maupassant. Abordarea sa umanitară și empatică față de pacienți l-a făcut să fie respectat și apreciat în comunitatea medicală.

Villa San Michele: Una dintre cele mai notabile realizări ale lui Munthe este construirea Villa San Michele pe insula Capri din Italia. Munthe a cumpărat o ruină și a transformat-o într-o vilă magnifică cu influențe arhitecturale grecești și romane. A colectat obiecte antice și opere de artă pentru a-și decora casa, transformată astfel într-un sanctuar al bunului gust și al eleganței fără vârstă. Villa San Michele a devenit un loc de întâlnire pentru artiști, scriitori și intelectuali de frunte din acea perioadă.

„Cartea de la San Michelle”: „Cartea de la San Michelle” (în suedeză, „Boken om San Michele”) cuprinde memoriile lui Munthe, publicate în 1929. Lucrarea prezintă experiențele și aventurile sale în medicină, călătorii și construirea Villa San Michele. Memoriile sunt scrise cu un amestec de sinceritate, umor și introspecție, dezvăluind latura complexă a personalității sale. Munthe era un fin erudit: filozoful său preferat era Schopenhauer, poetul său favorit era Heine, compozitorii săi preferați erau Schubert, Wagner, Schumann și Hugo Wolf.

Activități filantropice: Axel Munthe a arătat preocupare față de bunăstarea animalelor și a persoanelor nevoiașe. A susținut înființarea unor clinici pentru tratarea tuberculozei și a făcut donații către organizații caritabile. Implicarea sa în cauze umanitare arată latura sa empatică și dorința de a face o schimbare pozitivă în lume.

Axel Munthe a murit pe 11 februarie 1949 în Stockholm, Suedia. Moștenirea sa continuă prin scrierile sale și prin Villa San Michele. Astăzi, villa este un muzeu dedicat vieții și operelor sale, găzduind colecții de artă, obiecte antice și expoziții care ilustrează viața și contribuțiile sale.

 Mari prieteni

Maestrul muzician Artur Rubinstein: Celebrul pianist polonez Artur Rubinstein a fost un prieten apropiat al lui Axel Munthe. Cei doi s-au întâlnit în anii ’20 și au dezvoltat o relație de prietenie profundă. Rubinstein a vizitat Villa San Michele și a rămas impresionat de atmosfera și frumusețea locului.

Johann Strauss III: Compozitorul austriac Johann Strauss III a fost un alt prieten apropiat al lui Munthe. Cei doi s-au întâlnit la Capri, iar Strauss a devenit un vizitator frecvent la Villa San Michele. Munthe a fost cunoscut pentru organizarea unor petreceri și evenimente sociale, la care Strauss a participat.

Elsa Beskow: Celebrul ilustrator și autor suedez de cărți pentru copii, Elsa Beskow, a fost și ea o prietenă a lui Axel Munthe. Prietenia lor s-a dezvoltat din interesul comun pentru artă și literatură.

August Strindberg: Desi existau diferențe semnificative între Munthe și renumitul dramaturg și romancier suedez August Strindberg, cei doi au avut o relație de prietenie și au schimbat scrisori. Munthe a fost chiar medicul lui Strindberg într-o perioadă dificilă a vieții acestuia.

Josef Dallos: Josef Dallos, un pictor maghiar, a devenit, de asemenea, un prieten apropiat al lui Munthe și a contribuit la decorarea și înfrumusețarea Villa San Michele cu unele dintre lucrările sale.

Regina Suediei, Victoria: Relația lui Munthe cu Prințesa Moștenitoare Victoria, care din 1907 a devenit Regina Suediei, joacă un rol central în biografia sa. El nu a fost doar medicul personal al ei, ci și cel mai apropiat prieten și confident al ei.

Receptare critică

„Cartea de la San Michele”, scrisă de Axel Munthe, a fost extrem de apreciată de criticii literari și a primit recenzii elogioase. Aceasta a fost privită ca o operă memorabilă în genul literar al memoriilor. De-a lungul anilor, lucrarea a captivat cititorii și criticii prin stilul său sincer, detaliat și convingător.

Ernest Hemingway: Cunoscutul scriitor american Ernest Hemingway a lăudat „Cartea de la San Michele” pentru profunzimea sa și pentru abilitatea lui Munthe de a captura senzațiile și emoțiile într-o manieră extrem de vie, notând că Munthe ”a reușit să dezvăluie o parte din sufletul său în paginile cărții”, făcând-o astfel „un lucru dureros și frumos”.

August Strindberg: Faimosul scriitor suedez August Strindberg a fost, de asemenea, impresionat de munca lui Munthe. El a văzut „Cartea de la San Michele” ca pe o operă literară care explorează profunzimile sufletului uman și ilustrează căutarea sensului în viață.

”The New York Times”: Recenzia din The New York Times pentru cartea lui Munthe a evidențiat calitățile sale de povestitor și capacitatea de a oferi cititorilor o privire fascinantă asupra vieții și carierei sale în medicină, în paralel cu construirea Villei San Michele.

”The Guardian”: Criticul literar John Sutherland, jurnalist la ”The Guardian” a remarcat că „Cartea de la San Michele” are un farmec special datorită tonului său personal și introspectiv. El a subliniat că povestea lui Munthe este atât o călătorie în lumea sa interioară, cât și o explorare a peisajului uman.

Anthony Burgess: Romancierul britanic Anthony Burgess a lăudat cartea pentru eleganța stilistică și capacitatea lui Munthe de a crea imagini vii cu cuvintele sale. El a considerat că această lucrare reușește să ofere o vedere convingătoare asupra experiențelor, sentimentelor și gândurilor autorului.

„Din toate țările pe care le-am vizitat, Capri este singurul loc în care mi-am dat seama că am găsit ”acasă.”

Invitație la o lectură de calitate

„Sării pe plaja îngustă de pe șalupa ce venea de la Sorrento. Cârduri de băieți se jucau printre bărcile răsturnate sau își scăldau trupurile de un bronz strălucitor în valurile care se spărgeau de țărm, iar bătrâni pescari, cu bonetele lor frigiene pe cap, stăteau în fața bărcilor-case și își cârpeau năvoadele. De partea cealaltă a debarcaderului, se afla o jumătate de duzină de măgari, cu șeile pe spate și mănunchiuri de flori între frâie, și împrejurul lor flecăreau și cântau tot atât de multe fete cu spadella argintii înfipte printre șuvițele lor negre de păr și cu câte o basma roșie legată în jurul umerilor. Măgărușul care mă adusese la Capri se numea Rosina, iar numele fetei era Gioia. Ochii ei negri strălucitori scânteiau de tinerețe arzătoare, buzele îi erau la fel de roșii precum colierul de corali pe care îl purta la gât, puternicii dinți albi luceau ca un șirag de perle, în râsul său tineresc. Îmi zise că avea cincisprezece ani și îi spusei că era mai tânără decât fusesem eu vreodată. Însă Rosina era bătrână, “e antica”, spuse Gioia. Așa că mă lăsai să alunec din șa și încpui să urc domol cărarea ce șerpuia spre sat. În fața mea, Gioia dansa în picioarele-i goale, cu o ghirlandă de flori pe cap, ca o tânără bacantă, iar în urma mea mergea clătinat Rosina, pe delicatele-i copite negre, cu capul aplecat și urechile lăsate, adâncită în gânduri. Eu nu aveam timp să mă gândesc, mintea îmi era plină de mirări entuiaste, inima plină de bucuria de a trăi, lumea era minunată și eu aveam optsprezece ani. Ne-am urmat drumul printre tufișuri de ginestra și de mirt în apogeul inflorescenței, iar ici și colo, prin iarba dulce-mirositoare, multe flori pe care nu le mai văzusem până atunci în patria lui Linnaeus, își ridicau capetele pline de grație ca să se uite la noi în vreme ce treceam.
– Cum se numește floarea aceasta? o întrebai pe Gioia.
Îmi luă floarea din mână, o privi cu dragoste și spuse:
– Fiore!
– Și ce nume este acesta?
Ea o privi cu aceeași delicată atenție:
– Fiore!
– Dar, acesteia cum îi spui?
– Fiore! Bello! Bello!
Culese un mănunchi de mirt frumos mirositor, dar nu mi-l va da mie. Zise că florile erau pentru Saint Constanzo, patronul sfânt al insulei Capri, care era în întregime din argint masiv și făcuse atât de multe miracole, Saint Constanzo, bello, bello!
Un lung șir de fete, cu pietre vulcanice pe cap, înainta agale spre noi, într-o maiestuoasă procesiune, asemenea cariatidelor de la Erechteum. Una dintre fete îmi zâmbi prietenos și îmi puse o portocală în mână. Era o soră de-a Giolei, și chiar mai frumoasă, îmi zic eu în gând. Da, la ei acasă se aflau opt frați și surori, iar doi plecaseră în Paradise. Tatăl lor se dusese la pescuit corali, departe, în “Barbaria”. Uite ce minunat șirag de corali tocmai i-a trimis ei, che bella collana!! Bella! Bella!
– Și tu ești frumoasă, Gioia, bella, bella!
– Da, confirmă ea.
Piciorul mi se împiedică de o coloană spartă de marmură.
– Roba di Timberio! îmi explică Gioia. Timberio cattivo, Timberio mal’ochio, Tomberio camorrista!
– Da, zisei eu, cu amintirile lecturilor din Tacit și Suetonio încă proaspete, Tiberio cattivo!
Ieșirăm pe șosea și ajunserăm în Piazza, unde doi marinari stăteau lângă parapetul ce domina Marina, câțiva caprioți moțăiau în fața osteriei lui Don Antonio, și o jumătate de duzină de preoți stăteau pe treptele ce duceau spre biserică, gesticulând violent, într-o conversație însuflețită. “Moneta! Moneta! Molta moneta! Niente moneta!” Gioia alergă să îi sărute mâna lui Don Giancinto, care era părintele ei confesor și un vero santo, deși nu arăta deloc asfel. Ea se ducea la spovedanie de două ori pe lună, eu de câte ori mă duceam la spovedanie?
Deloc!
Cattivo! Cattivo!
Oare îi va spune lui Don Giacinto că o sărutasem pe obraz, sub lămâi?
Bineînțeles că nu.
Trecem prin sat și ne oprim la Punta Tragara.
– O să mă cațăr pe vârful stâncii aceleia! zisei, arătând cea mai abruptă dintre cele trei Faraglioni ce străluceau la picioarele noastre ca ametistul. Dar Gioia era sigură că nu aș putea să o fac. Un pescar, care încercase să se urce în căutare de ouă de pescăruș, fusese azvârlit în mare de un spirit diavolesc, care trăia sub înfățișarea unei șopârle albastre, la fel de albastră ca Grota Albastră, ca să vegheze comoara ascunsă acolo de însuși Timberio.
Înălțat deasupra prietenosului sătuc, conturul amenințător al lui Monte Solaro se profila pe cer, la apus, cu piscurile amenințătoare și pantele inaccesibile.” (Cartea de la San Michele -Axel Munthe)
Foto: imagini din vila San Michele, Capri

“Bătrânul şi marea”: Hemingway&Ivancich