Daniel-Samuel Petrilă (n. 24 august 1993, Salonta – județul Bihor) este poet și traducător român de origine rromă. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secțiile limba și literatura rromani – limba și literatura română, din cadrul Universității din București și Masterul de Studii literare al Facultății de Litere din cadrul aceleiași universități. A fost redactor al Revistei online „Literatura de azi”, iar în prezent coordonează Revista online „Rromano vak” și Cenaclul literar „Rromano vak”. Face parte din juriul Concursului Național de creație literară și plastică, traduceri și critică literară ”Radu Stanca – Pașii poetului prin burgul medieval”.

imaginar țigănesc

traversam un pod de oțel traversam
neptun în camera mea își făcea iluzii despre carul mare
eu măcinam coji de nucă între dinți
pipăiam configurațiile corpului piramidal
așterneam noaptea lângă noapte
ziua lângă zi
mă revoltam zilnic cuceream câte o scară sidefie
portretul unei lumi cu cracii în sus
o fi început o fi apus

incircare  

noi eram fermecători

o tibie albastră ne înălța discret

apele se izbeau de podul evazat al palmelor noastre

tibia controla facerea ca într-un exod

strat după strat

nod după nod

corturile albe ne încercuiau

iar tu zâmbeai

pe buzele tale

tot mai mult nichel

*

„Îl cunosc pe Daniel-Samuel Petrilă, studentul cu prenume de profeți biblici de la romani. Da, de la romani. Parcă a trecut peste mine un veac de când mi-a fost student. Toți colegii săi scriau liniștiți referate despre Camil, sau în cel mai rău caz le copiau de pe net, dar el și-a ales „Adam și Eva”, romanul lui Rebreanu, ca să putem vorbi despre reîncarnare. Nu mă miră că este poet, dar el scrie, ca mine și ca tine, în limba română. Toți îl întreabă de ce nu scrie poezii în limba natală, dar el le răspunde că traduce poezie română și universală în această limbă neașezată încă, cea care are mai multe dialecte decât limba română. El, dincolo de rimă, visează în limba română, poezia lui discută despre rituri străvechi, dar este complet ruptă de poezia în limba romani, care va fi aceea, poate că există, poate că nu. El vorbește despre naștere, dar nu numai a lui, ci a poeziei suprealiste. Simți în ea de toate – și pe Sașa Pană, și pe Geo Bogza sau pe Gellu Naum, și nu în ultimul rând pe Cristian Popescu, din Arta Popescu, dar niciunul nu ar fi vorbit despre țigănci trupeșe cu fuste înfoiate care fură bibelouri. Ironia lui ca un bisturiu se joacă cu roata căruței, cu coviltirele lăsate pe ploaie, căruțele acelea pe care Mareșalul Antonescu le-a trimis către Bug, pe care le-am văzut în urmă cu două-trei zile într-un documentar de Centenarul României. În fond, nimeni nu a zis nimic despre romi. Și ei au fost la Alba Iulia, și ei visează alături de români de câteva secole, de când s-au mutat în Europa. Da, îl cunosc pe Daniel Samuel Petrilă dintotdeauna și pot depune mărturie pentru el că are talent de poet, poet de dimineață – cum i-ar fi zis un poet basarabean foarte cunoscut, Grigore Vieru. Nu era el, săracul, optzecist dar după el a apărut un mare poet, singurul care a scris un Abecedar. Este vorba despre optzecistul Emilian Galaicu Păun. Poezia lui Daniel-Samuel Petrilă mustește de ironie și autoironie, se naște din cea optzecistă, nouăzecistă, douămiistă, de fapt postmodernistă, toate ismele sale sar din pagină. Este aerisită, ca o caligramă, frântă, ca aripa unui albatros rănit, frumoasă ca inelul țiganului și kitsch-ul care urlă în romanul lui Max Blecher, „Întâmplări în irealitatea imediată”, pare o pagină fluturând spre soare din Nadja și romanul „Zenobia”, în ea țiganii sunt doar convenții, se înnegresc continuu pe ritmuri de poezie populară sau eminesciană, intertextual. Poezia lui Daniel-Samuel Petrilă seamănă și nu seamănă, are două tăișuri, este ea și anti-ea, își închide cu o acoladă explicația critică, poetul singur își analizează versurile, inteligent și atent, preocupat să disece realul și să-l facă să sclipească, amestecă Frumosul și Kitsch-ul, bucuria dansurilor țigănești și tragedia înmormântărilor, talentul lui Laie Chiorul cu cel al Stradivariusului pe care cânta Ion Voicu. Strigătul adresat mamei din titlul cărții, șoapta adresată tatei, umbrele bunicilor și străbunicilor prezente la masa tăcerii pentru a-i tăia buricul nenăscutului poem, îmi evocă un vers din Lucian Blaga: „În somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi”. 

Poezia lui Daniel-Samuel Petrilă este una grea, profund contondentă, metaforele lui sunt metafizice și parafizice, își dau cititorii cu capul de toți pereții, el visează mai mult decât spune, și își ascunde visele cu grijă, ca pe o mare taină, lăsând să treacă numai metaforele vii ale lui Paul Ricoeur, și ne împărtășește aceste vise rele, coșmaruri, cu vorbele lui simple, de poet care pipăie materialul poetic ca și cum ar palpa o ființă vie, nenăscută, dar atât de ciudată pentru ceilalți cititori ca noi, care uităm să le spunem romi, ci le spunem țigani, unii o fac cu un rânjet rasist pe față. Când scrii poezie nu ești nici rom, nici aromân, nici machedon, nici sas, nici secui, ești doar poet. Și nici nu am timp să caut pe Google, o, zeule, dacă Rimbaud nu era cumva gitanes. Ce sunt „Cântecele țigănești” ale lui Lorca sau cele ale unui imens poet român, Miron Radu Paraschivescu, cel care inventase onirismul, da, știința viselor poetice, în suplimentul revistei „Ramuri” din Craiova, hrănit din suprarealismul interbelic? Iată un superb poem din volum, din care nu pot să aleg un vers, două, trei – ca o numărătoare de copii. Poemul se numește „Etnogeneză”, evident o altă ironie, supra-ironie textuală, printr-un copil care se naște ca un profet și anunță nașterea sau renașterea unui neam:„mama stătea tot mai mult la margine/ cu părul tuns mai scurt/ inelarul îi era crestat/ ea își ascundea degetele prin buzunare/ca pe o respirație/ am întâlnit-o peste câțiva ani lângă un zid foarte înalt/ deasupra ei lumina se răsucea ca o roată”.

Cineva dădea o definiție poeziei: poezia adevărată este cea în care nu poți schimba niciun cuvânt cu altul, niciun vers cu altul, fără să alterezi sensul. Aici metafora este subtilă, în fiecare dintre versuri ea țipă, vezi urletul lui Munch, sau poemul lui Ginsberg, Howl. S-ar putea, căutând pe Google, să aflu că poeții americani din generația beat erau gypsy, precis există culegeri de versuri sau critici literari care scriu despre asta.

Ca orice poem postmodern, există cea de-a doua mână care o desenează pe prima din gravura lui Escher, poemele sale sunt metatextuale, poetul este prea conștient de ce face când scrie, că naște fractali, ca la carte: „azi colecționez un fel de fractali cum colecționam capace în buzunare pentru acel joc geo-metric când loveam stâlpi şi pereți o ruletă a vieții noastre de atunci”. Prea conștient de misiunea sa poetică, el nu abdică de pe poziția de profet al poeziei și a neamului său, altădată, nomad, de poeta vates, și de profet al postmodernității.

Și atunci, tu, criticule literar, ce rost mai ai în ecuație? Scrii doar o prefață plictisitoare în care cuvintele deictice abundă, acum devine atunci, aici devine acolo și te juri că Daniel-Samuel Petrilă s-a născut deja poet. Poet, poet în adevărata putere a cuvântului!

Lector dr. Iulian Băicuș, fost poet Departamentul de Studii Literare Facultatea de Litere, Universitatea din București.”

Lector dr. Iulian Băicuș, fost poet, Departamentul de Studii Literare Facultatea de Litere, Universitatea din București.