Urmărind competițiile sportive din cadrul Jocurilor Olimpice de la Tokio, ca român nu poți să te detașezi (încă) de sublimele imagini ale podiumului olimpic de gimnastică feminină de pe care multiple campioane erau ovaționate de miliarde de telespectatori decenii la rând. Imnul României, fie că era „Deșteaptă-te Române” sau „Trei culori cunosc pe lume” și drapelul național înălțat în arena competițională ne-au oferit tuturor momente unice de emoție.

Totul a început cu ediția din 1976 a Jocurilor Olimpice din Canada când Nadia Comăneci, supranumită „zeița de la Montreal”, adolescenta de 14 ani dădea peste cap afișajul electronic al notelor obținând un derutant 1.00, aparatul nefiind pregătit să afișeze 10.00 pentru o execuție perfectă, fără precedent, la bârnă. Nadia a obținut trei medalii de aur atunci: la paralele, bârnă și individual compus. Revelația gimnasticii feminine mondiale rămâne și astăzi, la 45 de ani de la acea istorică performanță, cel mai bun ambasador al României în lume. Bela Karoly, primul antrenor al Nadiei, spunea despre ea că orice sport ar fi practicat ar fi obținut aceleași performanțe, datorită capacității de concentrare ieșite din comun.

Ediția de la Moscova din 1980 a ținut din nou telespectatorii în fața televizoarelor ținând pumnii strânși Nadiei la concursurile pe aparate unde rivalitatea româno-rusă a devenit din ce în ce mai vizibilă. Nadia a obținut aurul olimpic pe aparate la bârnă și sol.

Dincolo de interesele politice ale edițiilor de la Moscova și Los Angeles din 1984 când, în plin Război Rece, delegațiile sovietică și americană s-au boicotat reciproc, noi românii am avut motive de bucurie reală prin rezultatele spectaculoase obținute la mai multe discipline sportive. A fost ediția cu cele mai multe medalii pentru delagația română: 53 dintre care 20 de aur, 16 de argint și 17 de bronz. Îmi amintesc și acum cu ce fiori urmăream transmisiile sportive alături de părinți și prieteni; vitregia vremurilor a fost pe deplin eclipsată de performanțele excepționale ale sportivilor din România.

Echipa feminină de gimnastică compusă din: Ecaterina Szabo, Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraș, Simona Păucă și Mihaela Stănuleț au obținut aurul olimpic pe echipe. Separat, Ecaterina Szabo a obținut medalia pe aparate la sărituri, bârnă și sol. Competiția pentru titlul olimpic la individual compus a fost acerbă între Cati a noastră și gimnasta americană Mary Lou Retton, antrenată de cuplul Martha și Bela Karoly, deja stabiliți în Statele Unite.

În prezent, Ecaterina Szabo este stabilită în Franța, unde lucrează ca antrenoare de gimnastică. Lavinia Agache s-a stabilit în Statele Unite, unde este antrenoare. Și Laura Cutina a urmat aceeași cale devenind antrenor de gimnastică în Statele Unite. După retragerea din activitatea competițională, Simona Păuca a lucrat ca antrenoare la clubul Dinamo. Mihaela Stănuleț a rămas în orașul său natal, Sibiu, unde a antrenat viitoare gimnaste legitimate la Clubul Sportiv Școlar din oraș.

Între edițiile Jocurilor Olimpice de la Los Angeles și Seul din 1988, vestea că România a dat o nouă campioană mondială la gimnastică făcea înconjurul lumii. Aurelia Dobre a câștigat medalia de aur la ediția din 1987 a Campionatelor Mondiale de Gimnastică de la Rotterdam, pe când avea 14 ani. O nouă Nadia Comăneci se năștea! Astăzi, Aurelia Dobre este stabilită în Statele Unite și este coregraf și antrenor de dans la propria școală de gimnastică. Este căsătorită și mamă a patru băieți.

Anul 1988, în plină dictatură și teroare comunistă, a oferit și motive de bucurie prin performanțele excepționale ale noii stele a gimnasticii feminine, Daniela Silivaș, care a obținut trei medalii de aur la aparate: paralele, bârnă și sol. Din nou a răsunat imnul României. Din nou s-a înălțat drapelul. Din nou aveam lacrimi de bucurie în ochi … Transmisiile sportive deveniseră extrem de sumare în cele două ore de program zilnic de la televizor. Se raportau destul de sec doar  rezultatele, se mulțumea Partidului și tovarășului pentru condițiile deosebite de antrenament, dar se și asculta la Europa Liberă unde fetele noastre erau invitate să vorbească deschis despre performanțele lor, fără cenzură.

A trecut și Revoluția și a sosit și ediția din 1992 a Jocurilor Olimpice de la Barcelona. Se terminase Războiul Rece, boicoturile trecuseră și ele în uitare în contextul schimbărilor istorice. Lavinia Miloșovici a devenit noua stea a gimnasticii românești și mondiale obținând medalii de aur la sărituri și sol. Și ea a obținut un 10.00 pentru perfecțiunea execuției într-o competiție olimpică, devenind, alături de Nadia, un idol al fetițelor care practică astăzi gimnastica oriunde pe mapamond. Astăzi „Milo” este antrenoare de gimnastică în orașul ei natal, Lugoj, este căsătorită și mamă a doi băieți.

La ediția Jocurilor Olimpice de la Atlanta din 1996 a fost rândul Simonei Amânar să strălucească prin medalia de aur obținută la sărituri. Săritura care îi poartă numele a consacrat-o definitiv în galeria marilor sportivi ai lumii. Simona a repetat performanța olimpică patru ani mai târziu, la Jocurile Olimpice de la Sidney, unde a obținut aurul la individual compus și împreună cu echipa formată din: Andreea Răducan, Maria Olaru, Loredana Boboc, Andreea Isărescu și Claudia Presăcan. Astăzi este vicepreședinte al Federației Române de Gimnastică.

Ediția J.O. de la Sidney din anul 2000 a rămas întipărită pentru totdeauna în memoria colectivă a telespectatorului român prin prezența simultană pe podiumul olimpic a celor trei gimnaste de aur: Andreea Răducan, Simona Amânar și Maria Olaru. Mai țineți minte cum o purta euforic antrenorul Octavian Bellu pe Andreea pe umeri în aplauzele publicului? Momente de grație pentru care se cuvine să fim recunoscători că le-am fost martori. Euforia generală a fost umbrită de repetarea obsesivă a denumirii unui anumit medicament administrat Andreei, în urma căreia i s-a retras titlul olimpic de aur în favoarea Simonei. Andreea s-a reinventat continuu, devenind dintr-o multiplă campioană mondială și olimpică, jurnalist sportiv și comentator de gimnastică. Incidentul de la Sidney a fost intens comentat în presa internațională, însă asta nu a împiedicat-o să participe cu succes la Campionatele Mondiale din anul următor. După mulți ani, la Sidney și un gimnast român, Marius Urzică, a obținut un aur olimpic la proba de cal cu mânere.

Ion Țiriac, președintele Comitetului Olimpic Român la acea dată i s-a adresat președintelui de atunci al României, Emil Constantinescu, spunând:

Domnule preșdinte, dacă noi nu începem să semănăm, pentru că tot ce vedeți dumneavoastră aici e o moștenire, o moștenire a fostului regim unde sportul nu numai că era o prioritate, ci o necesitate, vă garantez că în 15 ani nu ajungem în primele 35 de țări.

Ion Țiriac a avut dreptate … și alți sportivi români de nivel mondial au avertizat în repetate rânduri asupra pericolului dispariției sportului românesc în lume în absența unei baze de selecție.

La Atena în 2004 „puntea suspinelor” a fost cucerită de Cătălina Ponor și nu doar acest aparat. Cătălina a fost medaliată cu aurul olimpic și la sol, iar echipa de gimnastică feminină formată din: Silvia Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Roșu și Alexandra Eremia a repetat performanța de la Los Angeles din 1984, reușind să aducă acasă aurul olimpic. Monica Roșu a obținut aurul la sărituri. Cătălina a fost una dintre cele mai longevive gimnaste din România; ea a participat la trei ediții ale J.O. După o preconizată retragere s-a întors la marile competiții considerând că are o datorie morală față de un popor pentru care era deja un idol.

După alți patru ani, la Bejing, Sandra Izbașa a obținut aurul olimpic la sol. A repetat performanța la Londra în 2012 cu medalia de aur la sărituri, pe care a mizat mult antrenorul Octavian Bellu, nu și ea. Cu acest prilej, la festivitatea de premiere Sandra a făcut un gest superb de recunoștință față de cel care a format-o din punct de vedere sportiv și a transformat-o într-o campioană. Ea și-a dat jos de la gât medalia și a atârnat-o la gâtul antrenorului ei declarând:

Este și medalia dumneavoastră, domnule Bellu. Vă mulțumesc!

În replică, Octavian Bellu a declarat:

Este pentru prima dată când trăiesc un astfel de moment. Nicio gimnastă nu a făcut un astfel de gest. Nici nu mai am cuvinte.

Și cu asta s-a încheiat seria de medalii de aur olimpice, mondiale sau europene ale gimnastelor și gimnasticii din România. A fost o tradiție, o obișnuință, dar totul are un început și un sfârșit sau … un nou început. Ca și contemporani cu aceste mari campioane, le mulțumim și ne înclinăm cu respect în fața lor pentru momentele unice pe care ni le-au oferit nouă, celor așezați confortabil în fotoliile de acasă pentru a urmări pe ecran ce fac „fetele noastre.”