E Ziua muzeelor. Dacă nu plouă, ne facem program în cel mai apropiat muzeu sau vizionăm un tur virtual în cazul în care vremea nu ne permite… Dar, înainte de toate, o întrebare legitimă…

De ce să mergem la muzeu? Ar zice unii: pentru că e de bon ton, dă bine să te lauzi în public cu experiențele tale turistice, se subînțelege că dacă ai fost la British Museum ai vizitat Londra, la fel și cu Rijksmuseum din  Amsterdam sau cu ”Grigore Antipa”, vestitul Muzeu Național de Istorie Naturală din capitală. Fac pariu că și Chirița, odată ajunsă la Paris, a vizitat cel puțin Muzeul Orsay. A fi cosmopolit înseamnă în primul rând să fi străbătut cele mai importante puncte turistice din marile orașe, vorba lui Caragiale, ”ai, n-ai treabă”. Ceea ce i-ar reține pe acești ”consumatori de artă” ar fi prețul biletelor, cam piperat față de costul obiectelor luxury cu care trebuie să se mândrească la întoarcerea acasă. Categoria aceasta de vizitatori e cea mai comodă: nu pune întrebări, nu se miră, nu se grăbește, dar nici nu zăbovește prea mult, pentru că e important să rețină drumul, nu exponatele.

Alții se duc la muzeu pentru că studiază un anumit domeniu, iar contactul nemijlocit cu vestigiile culturale, artistice, arhitecturale le înlesnește cercetarea și mai buna aprofundare a cunoștințelor. Cei preocupați de istorie vor trece neapărat pe lista lor, după Muzeul Național de Istorie a României, desigur,  Muzeul de Arheologie din Istanbul,  Muzeul Național de Istorie din capitala Albaniei, Tirana, Muzeul Național de Arheologie din Atena, evident, dacă ar fi să vorbim de proximitatea tării noastre. Poate că Muzeul Egiptean din Cairo ar fi un vis mai îndepărtat, dar nu imposibil…

Sunt cele mai bune locuri în care aerul păstrează încă vibrația trecutului, înfățișând, în piatra domesticită, lemnul învechit sau fierul modelat, căutarea formelor perfecte și idealul fiecărei epoci. De la primele civilizații care au smuls secretul focului stăpânit de zei și au întemeiat temple întru preaslăvirea lor… Ce să mai vorbim de artă  și de spațiile sacre ale revelării sublimului, în ipostaza lui umană, iți vine aproape greu să crezi, străbătând culoarele întortocheate ale Vaticanului, spre Capela Sixtină, că omul poate fi atât de măreț, deși l-a costat o viață să ajungă, sus pe schele, să toarne Paradisul în culoarea propriilor viziuni? Muzeul Prado din Madrid,  Ermitajul din  Sankt Petersburg,  Muzeul de Istorie a Artei din capitala Austriei, celebrele Madame Tussauds, câte locuri în care n-ai cum să te simți altfel decât mic față de geniul atâtor artiști și, în același timp, încercat de orgoliul de a putea vedea cu ochii minții tot ceea ce a dat mai impresionant talentul omenesc. Și lista poate continua…

Mi-am dorit mult să ajung la Paris, nu atât pentru Turnul Eiffel, care mi s-a părut dintotdeauna strivitor de rece, de o măreție sticloasă, impersonală, ca o enormă colivie de metal în care nu m-aș fi simțit confortabil nici măcar admirând panorama orașului, ci mai degrabă pentru Louvre, despre care citisem nu numai în albumele de artă, ci și fascinantul roman al lui Dan Brown, care îmi umpluse mintea de labirintice spații simbolice, greu de pătruns de către cei neinițiați. Din toate muzeele pe care le-am colindat (și am văzut destule), aici am simțit cel mai profund că singurul sens al existenței umane este să lase o moștenire din care cei ce vin în urmă să învețe despre puterea idealului și credința în perfecțiune, depășirea limitei și sacrificiul care stă la baza artei autentice.

În drum spre „Gioconda” nemuritorului Leonardo da Vinci, îmi amintesc perfect că am primit un mesaj care m-a pus într-o situație fără ieșire – am făcut cale întoarsă fără să preget. Mai târziu, mi-am dat seama că fusese un semn divin: nu eram pregătită pentru o experiență culturală de o asemenea amploare și nici nu aveam starea necesară în vederea contemplației. În plus, lume multă și o gălăgie care făcea imposibilă orice clipă de reflecție. Mi-am promis atunci că voi reveni, nu știu când, dar știu că va veni cândva acel moment. Iar femeia din tablou mă va privi de dincolo de timp, stârnindu-mi imaginația în căutarea vreunui secret păstrat cu sfințenie…

Închei cu un gând al lui Erich Maria Remarque: ”E bine că nu suntem perfecţi. Altfel am sta cu toţii în muzee.”

Ziua Internaţională a Muzeelor este sărbătorită la nivel mondial pe 18 mai, începând din anul 1977. Iată că s-au făcut deja 42 de ani…

Citiți aici despre Programul cultural Noaptea muzeelor 2019.

Citiți și despre artistul Mircea Muntenescu…