„O frântură de real poate da naștere unui munte de imaginar.” – sunt cuvintele pe care ți le inspiră biografia artistului Mircea Muntenescu, rostite de el însuși ca o poartă spre opera sa.
Personalitate discretă, dar inconturnabilă a artei românești, școlit, prin hazardurile biografiei, în clasa lui Stelian Panțu şi a lui Ion State dar declarat discipol al lui Vasile Kazar și admirator al lui Octav Grigorescu, Mircea Muntenescu s-a afirmat în anii 70 odată cu generația optzecistă de care aparține. În deceniile postcomuniste a deschis două expoziții de anvergură, în 1994 la Galeria Catacomba și în 2001 în Sala Rondă de la Teatrul Național. Fără să se ajusteze perfect canonului de la Catacomba, dimensiunea spirituală a muncii sale artistice l-a convins pe Sorin Dumitrescu, care i-a schițat atunci un portret magistral, remarcând „nevinovăția căutăturii” acestui personaj utopic, hiper critic cu ceilalți, dar mai ales cu sine însuși. Mircea Muntenescu expunea atunci obiecte aparent prozaice – opinci de piele – confecționate artizanal cu un simț acut al frumuseții materiei și calităților ei de maleabilitate și imprevizibilitate formală, care prin simbolismul și evidenta lor nefuncționalitate, se transformau într-o lume ciudată și neliniștitoare. Mircea Muntenescu crea o ficțiune, pe care o legitima, desenând-o extrem de riguros și pedant mimetic, reprezentând-o cu scrupul obiectivist, ca și când s-ar fi raportat la o realitate exterioară pe care ar fi dorit să o capteze cât mai fidel.
„O frântură de real poate da naștere unui munte de imaginar”, spunea într-un interviu mai vechi Mircea Muntenescu. Mi se pare și cea mai bună definiție a acestui demers artistic dificil de definit, valabilă atunci ca și acum.
În actuala expoziție ne reîntâlnim cu interesul pentru comuniunea desen-obiect, dar pe un alt palier în care cele două fețe ale cercetării par să nu mai fuzioneze ca altădată, ci să evolueze într-un paralelism care le asigură o anume independență.
Desenele dezvoltă de la unul la celălalt, într-o manieră explicit narativă, secvențele unei mitologii personale, cu personaje enigmatice, printre care revine obsesiv o figură autoritară, dominatoare. E un personaj sacru, un dictator, o figură paternă traumatizantă? Toate la un loc? Văzut de cele mai multe ori într-o perspectivă dall in sotto in su care monumentalizează și atribuie figurilor statură strivitoare, acest personaj este adeseori terifiant în dezlănțuirile sale… îl vezi dansând, îl vezi în extaz, îl vezi în dialog cu un alte figuri/personaje. Stranii alcătuiri om /animal completează distribuția acestor scenarii.
Pare greu de crezut că Mircea Muntenescu atinge hârtia cu banalele unelte ale desenatorului. Transparențele, dematerializarea sunt punctul forte al imaginarului său. Vânt, Lumină sunt titluri ale unora dintre lucrări, dar ar putea fi titluri generice. Cum să repezinți astfel de entități volatile, fugitive, efemerul însuși, ce pariu poate fi mai dificil, mai greu de ținut decât acesta? Impresia este că unelte încă necunoscute pipăie o materialitate evanescentă.
În subtext interesul artistului pentru spațiul cultural extraeuropean – India mai precis, ne spune Mircea Muntenescu, care se zgârcește cu informațiile, ar putea oferi chei de apropiere și de înțelegere. De la momentul în care Van Gogh introducea cu valoare de manifest stampe japoneze în pictura sa și până astăzi, modurile de întâlnire dintre culturi s-au multiplicat, rafinat și interiorizat.
Lui Mircea Muntenescu nu îi place să vorbească despre latura tehnică a lucrului său, devine evaziv atunci când îi pui întrebări țintite. Îl atrag evident modurile de reprezentare iluzioniste, nu numai în cultivarea perspectivei de jos în sus, care miniaturizează privitorul, ca în pictura barocă de exemplu unde susul, registrul superior este locul divinității. Întreaga regie cromatică și luministică pune în joc transparențe și străpungeri de lumină, crează un spațiu fluid, în mișcare, oricând supus metamorfozei și disoluției.
Încercând să reconstitui puzzle-ul conversației sincopate pe care am avut-o cu Mircea Muntenescu, îmi amintesc că vorbea despre posibilitatea/necesitatea de a adăuga la șirul acestor imagini independente, dar și legate una de alta, mereu alte imagini. Desenele sunt mici, mijlocii sau foarte mari, dar Muntenescu le visează enorme, visează desenul total. Nu întâmplător, resimte desenul ca pe un act de curaj. Desenul ar fi pentru el un flux care poate fi oprit oricând și oriunde, pentrucă poate tot atât de bine continua, o intuiție a unei geneze neîntrerupte, la care avem acces prin străfulgerări de o clipă, dar un acces limitat.
Odată cu obiectele/colaje de imagini fotografice și piatră coborâm parcă dintr-un registru celest într-unul complementar pământean, într-o proiecție a materialității, a naturii în concretul ei imediat, dar și în realitatea fictivă a fotografiei. Iluzionismul fotografiei este pus în discuție, negat prin tehnica colajului. Pietrele de râu sunt selectate anume pentru a oferi o suprafață plată, aptă să primească incizii grafice (Muntenescu rămâne desenator, nu poate fi altceva decât desenator!) care amintesc de felul în care Lucio Fontana spinteca chirurgical pânza cu tăieturi de cuțit. Intervenția asupra acestor pietre plate, care chiar prin forma deliberat căutată contrazic forma comună, neregulată a pietrelor de râu, indică distanța la care se află față de estetica fidelității față de materie, „truth to material”, atât de dragă modernilor. Lumea pietrei și a pietrelor fotografiate sunt fictive și una și cealaltă. Natura lui Muntenescu este „denaturată”, artistul subminează tenace materia, e un subtil manipulator al materiei pe care o supune ca pe o cocă moale incapabilă de rezistență tuturor manipulărilor..
Amestecul impur de materii și materiale, fuziunea disparatului îl fascinează, nepotriveala lor îl provoacă. Discursul mimetic al fotografiei este contestat/anulat de adaosurile care o trasformă într-un fel de sculptură abstractă. Străbat amintiri din calambururile picassiene, mai puțin intenția umoristică. Picasso utiliza obiecte din inventarul cotidian – lingură, sită, șa de bicicletă, etc pentru efecte din specia calamburului, imaginarul lui Muntenescu este impregnat de obsesia naturii. Sunt aceste sculpturi/colaje peisaje sui-generis, adică un fel, un alt fel, de a medita asupra naturii, sunt semnul unei irepresibile aspirații de comuniune cu o natură „desvrăjită„ , natura vremii noastre?
Din cerul populat cu figuri stranii se coboară în registrul teluric sau poate invers, din lumea pământeană ficționalizată se urcă spre evanescența celestă unde, pare să ne spună Muntenescu, nu ne așteaptă nimic bun.
Ioana Vlasiu
Sursă foto: din arhiva personală a autorului
