Ziua fără selfie” (No-Selfies Day)(desigur, tot americanii:), trecută în calendar în dreptul zilei de 16 martie,  a fost instituită pentru a ajuta să arunce o lumină asupra acestui fenomen care a devenit de mult timp o parte a culturii noastre. De fapt, a fost dezvăluit prin studii faptul că o fată obișnuită petrece 1 oră și 24 de minute în fiecare săptămână încercând să surprindă acel selfie perfect.

Preocuparea/obsesia aceasta pare să se bazeze pe nevoia noastră de a fi remarcați, de a simți că suntem speciali, așa că pregătim imaginea perfectă pentru a obține cele mai multe aprecieri care să ne ajute la consolidarea stimei de sine. La suprafață poate părea inofensiv, până când vă gândiți cum ne separă și mai mult unul de celălalt și cât de dăunătoare poate fi postarea unui selfie fără a primi nicio notificare. Unii își încredințează imaginea de sine reacțiilor de pe rețelele de socializare, fără să ia în considerare relativitatea percepției publicului care frecventează aceste rețele sau timpul lor de reacție, sau gusturile, sau…, sau…

La urma urmei, dacă observația înseamnă apreciere și stimă de sine, ce spune asta despre a nu fi observat? Mai mult, această nevoie de a împărtăși cu ceilalți imaginea perfectă se bazează pe conceptul social al frumuseții.

Acest lucru sună din nou ca și cum ar putea fi un lucru bun, dar dacă selfie-urile noastre sunt făcute de amatori, nu vor fi neapărat versiunile noastre cele mai bune. Cu toate acestea, ca orice artă, realizarea selfie-urilor își dezvoltă tehnici de realizare , iar unii merg până acolo încât învață cum să folosească software-ul de editare foto. Ce ușurare trebuie să fie pentru industria modei să constate că nu mai trebuie să promoveze idealuri nerealiste de frumusețe! Noi am luat inițiativa și am început să o facem singuri!

Cu siguranță, selfita este un sindrom (unii o numesc chiar maladie) care trădează anumite carențe în echilibrul interior al unei persoane care își face un cop în sine din a se promova ( a se înțelege expune) pe rețelele de socializare, neglijând impactul pe care acțiunile ei îl au asupra celorlalți. Unii se vor sătura (pe bună dreptate), alții vor fi invidioși, alții se vor dezabona de la urmărirea contului respectiv, alții se vor amuza, iar unii (oare câți?) vor admira cu adevărat fața omului din fotografiile în ipostaze studiate. Foarte puțini. Pentru că oamenii sunt obișnuiți să caute diverse interpretări dincolo de esența lucrurilor și vor mistifica pe cât se poate intenția celui care postează selfie-uri cu obstinație.

Homo mensura, spune latinul. Excesele dăunează grav sănătății. Tuturor.

De ce se postează pe unele conturi (nu vorbim despre celebrități) compulsiv selfie-uri?

  1. Dorința de a deveni cunoscut.
  2. Dorința de a atrage atenția cuiva anume.
  3. Dorința de a epata.
  4. Dorința de a ascunde o singurătate care devine frustrantă.
  5. Dorința de a atrage prieteni/iubiți/parteneri…

iar lista poate continua….

Important este că acest cuvânt care se repetă la începutul fiecărei propoziții, ”dorința de a…”, trădează o lipsă. Așa a zis Freud, așa au zis toți psihologii din lume. Tot ceea ce repetăm la nesfârșit e semnul unei mari carențe. Semnul unei mari degenerări a artei fotografice și a gustului estetic al masei care oricum nu are parte de educație estetică.

În definitiv, fericirea constă în liniște. O fotografie artistică, într-un cadru potrivit, transmite un mesaj pozitiv și creează o impresie artistică de durată. Rămâne mai mult timp în memoria consumatorilor de online și chiar poate deveni un punct de reper în portretul pe care îl dezvăluie persoana respectivă în mediul virtual.

Pentru că nimeni nu este ce pare a fi, nu trebuie să insiști în asta postând compulsiv fotografii cu presupusa ta oază de fericire sau cu oameni care îți sunt alături în prezent. Totul rămâne în virtual, iar cel care ai fost se transformă într-o imagine denaturată al celui-cere-ai-vrea-să-fii.

Cui prodest?

Așadar, mai răruț, că-i mai drăguț. De preferat, arată ceea ce îl determină pe celălalt să ghicească, nu să i se bage pe gât. Umbrele sunt incitante, pentru că stârnesc imaginația. Peisajele contează enorm, ca și mesajul lor subliminal. Apusurile sunt cadre perfecte pentru a transmite liniștea, echilibrul interior și ideea de comuniune cu natura. La fel și răsăritul la mare, din care să izvorască ideea de perpetuă dinamică a valurilor, o carte și reflecția ta în ochelarii negri de soare sau o eșarfă fluturând în vântul de dimineață… Ce poezie…!

În concluzie: Scrie cartea pe care ai vrea s-o citești.