oră necoaptă a dimineții, uvertură-ndrăzneață
lasă-mi cuvintele mie. dulceața lor,
infinită și creață, nu-i pentru tine.
mi se cuvine mie această-mbunată
suferință semeață, hai nu te plânge
dragostea asta-i pe moarte și viață
n-am să ți-o las ție, prefață pustie.
năluca mea subțire de vetiver
războinică de nicăieri cu leneșe săbii
ascuțite în aer, nu-ți cer
să-mi lași cuvintele.
ți le ofer.
ști-vei tu că urcând trepte
nimic nu doare mai tare ca
o-mbrățișare ce n-o poți da
celei ce n-a mai avut timp
să aștepte.
foto tumblr.com
Citește și elastici, din viitor
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
