I-ai râs în față…, poetic tupeu
(erai în toate cele
pe sufletul meu)
n-am bănuit, din ascunsele frici
că va lua piatra,
că va izbi.
Cristale de-aortă-n urechile nopții,
așchii de cioburi mute s-au strâns
și-n coșu-mpletit printre coaste
făcut-ai luntre-ntre-oceane fantaste
conjugate prin sânge, prin
verbu’-a iubi.
E râsul un plâns
și negrul pare-a albi,
pe când
coliliu, geodezic te plimbi, inventând
sinilii constelații
în inimi ce bat încă, vii.
foto tumblr.com
Citește și Nu-mi lua pescărușii
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
