veselie
ce dacă tencuiala
se năruie cum
atomii în frunza ce cade
și ce dacă balamaua geme
sub pieptul uleiului hârbuit
veniți de dansați pe extazul ruinei şi poarta
în urmă trântiți
moartea se veselește
bea vinul tânăr
scăpărând în copite boabele
albnegre de strugur
tinerețea se irosește pe tineri și poate
ți-aș da dreptate, Bernard, în seara
când dreptul la tristețe va deveni obligație.
privește
acest crescendo al timpului mai presus
de orice simțire
apa căreia-n somn perna
i se pune pe față.
foto credit sursa
cincizecişitrei de femei pe simeze
cu mintea-i se joacă
fumează bemoli
prin nările lor ne strecurăm dintr-o cameră-n alta
pereții cresc în intensitate… Citește și fum
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
