veselie
subțire plămân pus la uscat
albastră venă-nțepată
veniți de dansați pe extazul ruinei și poarta
în urmă trântiți
ce dacă tencuiala firii
nevăzută se rupe cum
atomii în frunza cea năruită
și ce dacă geme în balamale timpul de ulei hârbuit
din moarte curge iar vinul
se-ndoapă cu copite de strugure tânăr
aerul tău taie prin mine
un tren minat cu ochiul negru albit
foto credit sursa
cincizecişitrei de femei pe simeze
cu mintea-i se joacă
în el străzi tivite cu arbori de jazz
și alte cincizecişitrei de femei
fumează bemoli
prin nările lor ne strecurăm dintr-o cameră-n alta
pereții cresc în intensitate… Citește și fum
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.