atât de fragil se clătină cuiul rănit
măsea de minte peste soroc înfiptă în scară
nu te urca
și nu coborî cu spatele
către frunze
e o fisură zimțată-n trotuarul
necopt, dar plesnit
ca un călcâi tânăr, muncit de neiubire
de ce-om sta înghesuiți toți acolo
de ce privim sângele șiroind cu ochii
în lingură
de ce tremură aerul și el nu se îndură,
îmi clănțăne dinții
o frunză cât jumătatea de lună mi se
lipește spartă, pe gură.
și arborele se aplecă timp
de o sută de vieți agățându-mi
de lobul urechii copilul
cu scară cu tot
spărtura din trotuar vedeți
de-o umpleți.
foto sursa
Citește și alegere
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
