Care mai este (adevăratul) Caragiale ? Întrebarea ascunde o falsă problemă, fiindcă ceea ce l-a interesat pe Alexa Visarion este doar Caragiale al anului 2018. Cu siguranță, directorul de scenă a pornit de la premisa de a-l integra pe Caragiale sensibilității contemporane și a marșat din plin. Viziunea regizorală din spectacolul Carnavalul este una originală, în care textele lui Caragiale sunt decupate și reasamblate (Selecția textelor din dramaturgia Caragialiană: Ionel Nicolaev ), trimițând „măștile” într-o neliniștitoare răspântie, la intersecția ultimelor veacuri (glisând cu energia disperării printre secolele XIX, XX, XXI). Trecând prin scene, desprinse – parcă – din acel teatru filmat al lui Gheorghe Naghi, cu decor și costume de veritabil ev galant francez, în mahalaua desfundată asemănătoare cu cea din celebrul film «De ce trag colopotele, Mitică ?» (Regia: Lucian Pintilie), se ajunge la marile aglomerări din actualitate. Spațiul devine un adevărat vector al aventurii teatrale, fiindcă actorii se amestecă, în mod voit, printre spectatori.
Directorul de scenă a avut dreptate optând pentru o altă realitate a piesei lui Caragiale, oferind publicului șansa întâlnirii cu un inedit univers spectacular. Așadar, după introducerea „căruței cu paiațe” (megieșe cu cele ale lui Matei Millo) și-a maselor zgomotoase din contemporaneitate (Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc), zăbovim în atmosfera meschină a frizeriei lui Nae Girimea, cu oglinda pătată de muște și Iordache spălându-se impudic pe picioare în fața privitorilor, cu Mița cotrobăind printre rufele murdare ale amantului (ba chiar aruncând în sobă câteva !). Este atmosfera dezolantă a „antreului” cârciumei în care are loc carnavalul, cu pereții spoiți economic într-un alb-gri murdar, cu closetul folosit drept garderobă de „dame” și „fanți” (de fapt, persoane „onorabile”). Este carnavalul care se consumă derizoriu și astăzi, în spații largi, un bal de mahala (Scenografia: Irina Gurin ) devorată de tragismul existenței sale obscure, dar (voit) sclipicioasă (ghirlandele luminoase din fundal ne trimit cu gândul al iluminatul marilor orașe din perioada Crăciunului). Este o mizerie generală, tomberoanele invadează spațiul scenic, iar unele tablouri par desprinse din distopia ecranizată recent, The Handmaid’s Tale. În acest context, comicul nu este numai sarcastic, ci și – inevitabil – trist (aluzia la Chaplin este iminentă – bărbieritul, globul pământesc din fundal).
Consecvente convenției, personajele lui Caragiale sunt esențe umane firești surprinse involuntar în situații comice. Exemplul strălucit este Mița Baston transformată de interpretarea actriței Ana Tkacenko într-o explozie de energie comico-tragică. La fel este și Iordache (Iurie Focșa), mai ales în partea a doua, când agitația fadă l-a obosit. «Bibicu’» (Petru Hadârcă) și Pampon (Ion Mocanu) sunt variante nuanțate, pline de-o vervă seducătoare, ale interpretărilor magistrale realizate odinioară de Grigore Vasiliu-Birlic și Constantin Giugaru. Un candit-perfid portret realizează și Ghenadie Gâlcă în rolul «Catindatului», care umple scena de voioșie, amintind de memorabila interpretare a lui Aurel Cioranu. Didina Mazu (Olesea Sveclă) și Nae Girimea (Anatol Durbală) sunt mai aproape de modelele actualității (costumele se află undeva la granița dintre epoci, mixând elemente de sec. XIX cu XX/XXI), iar Nae în versiunea lui Anatol Durbală exploatează erotismul excesiv și poantele de limbă ale lui Caragiale (alegând gagul chaplinian), elocvent prin însăși ambiguitatea sa. Comicul de limbaj și ridiculizarea fizionomiei personajelor desăvârșesc satira. Când ies pe scenă, Autorul și actorii arată ca niște posedați, care nu iartă nicio clipă publicul. Permanent, spectatorul este conectat la un delir «fără oprire… fără poticnire… fără împotrivire… fără scăpare… fără sfârşit… Desăvârşit!» – aşa cum mărturisește însuși regizorul Alexa Visarion.
Viciile diurne (ipocrizia, absenţa unei orecare spontaneităţi morale) sunt experienţe răvăşitoare noaptea, căci eul diurn caragialian joacă într-un decor de carnaval/bâlci nocturn, iar actorii Anatol Durbală, Ion Mocanu, Petru Hadârcă, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focşa, Ana Tkacenko, Valentin Zorilă, Mihai Zubcu, Dan Melnic, Olesea Sveclă/Cornelia Maros-Suveică, Angela Ciobanu, Nicolae Ghereg, Doriana Zubcu-Mărginean, Draga-Dumitriţa Drumi, Ecaterina Mardari racordează, cu farmec și dăruire, spectatorul contempran la o matrice spirituală cunoscută – mahalaua, spiritul gregar. Fără îndoială, inserturile din celelalte texte caragialiene au fost necesare pentru a reliefa „banalitatea răului”. De mare efect este introducerea personajului Râsu’ Plânsu’(expresiv-emoționantă actrița Ecaterina Mardari), un fel de alter-ego al Autorului, pentru că „masca” ne conduce, precum un ghid-comentator, printre beteșugurile unei lumi pestrițe și zgomotoase, dar găunoase. Întreaga echipă ne ajută să înțelegem mult mai bine că efervescenţa lui Caragiale se înscrie sub semnul nopţii (evident, nu este noaptea romantică, fertilă în visuri, trăiri şi afectivitate, bântuită de figurile şi simbolurile marilor corespondenţe cosmice); e noaptea încărcată de evenimente (umane), de trădări şi confruntări dramatice. Bunăoară, devine mai ușor de înțeles că scrisoarea de adio a funcționarului e vârâtă neglijent în plicul la care nimeni nu se uită («Un plic contabil. Un pachețel cu un pol în foiță. „Milioane, boule!”»); enigma plutește. Așadar, privitorul din fotoliu trebuie să răspundă singur provocării lansate de autor & realizator: „De ce s-o fi omorât Anghelache?”. Un important element al contrabalansării devine ilustrația muzicală (Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu) – JohannStrauss, Vivaldi, Boccherini, Carl Orff/Carmina Burana contrapunctați de melosul lăutăresc.
Lectura regizorală ne propune împrospătarea percepției în contact direct cu relevanța extraordinară a unei înțelegeri în densitate. De un estetism aparte și cu o viziune orginală (inteligent articulată), Carnavalul montat la TNME se impune prin adânca putere de pătrundere a textelor lui Caragiale – „Râsu-Plânsu și Nimicu’/E tripticu’-șiretlicu’/Vieții triste de paiață../Rezistăm- sau facem față?!…”
„Carnavalul” după Ion Luca-Caragiale
Regie: Alexa Visarion
Adaptare: Alexa Visarion
Scenografie: Irina Gurin
Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc
Selecţia textelor: Ionel Nicolaev
Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu
Durata: 2 h 40 min / Pauză: Da
Spectacol prezentat de Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
