Unele iubiri mor.
La început, îndoiala este o umbră pe care o tot alungi. Încet, numeri semne imperceptibile, care ajung certitudini. Într-o clipă, te lovește gândul pe care-l tot vedeai prin filme și-l citeai prin cărți și care se poate întâmpla altora, dar nu ție: iubirea trece. Cel iubit se îndepărtează, deși vă adună același acoperiș. Te trezești uitându-te la mâini și ai vrea să ai patru brațe pentru a-l reține, pentru a-l opri în clipa promisă eternitate.
Și vine o altă clipă în care înțelegi că dacă inima ta nu mai este suficientă, nicio altă putere din lume nu-l poate face veșnic.
Unele iubiri mor.
Tu nu te împotrivi. Sunt iubiri-veri veșnice și iubiri-ploi ale unor veri.
Pentru veșnicie, pui suflet tot și nu pleci, nu din cauza unor mulțumiri, ori că ți-e binișor acolo. Nu pleci pentru că nu te-ar mai învăța nimeni să respiri a doua zi.
Ploile de vară sunt repezi și-ți stâmpără sufletul numai pentru o clipă. Ele se sfârșesc, fără a cunoaște veșnicia. Au ele alt merit: îți arată cât valorezi, cât de mult și bine mai ai în a te iubi și trata cu dragoste. În urma lor, crește verde. Crește lăstar gata de rod. Și nu orice fel de rod.
Te vei minuna privindu-te. Iubirile astea sunt învățători. Când se termină procesul, nici că le mai poți privi cu vreo urmă de supărare. Au fost, au trecut.
Unele iubiri mor.
După ele nu ții doliu, nici nu întinzi masă de aducere aminte. Le lași să rămână moarte. Nu le resuscitezi, nu te chinui să le urci în vârf, să le dai vântului pentru zbor. Nicio humă fără licăr de cer n-a sărutat norii. De iubirile moarte, te speli, te ușurezi. Nu târăști după tine leșuri. Le dai drumul. Le închini trecutului.
Ție îți zâmbești, te întinzi către soare și știi că ți-e luminată calea, dinspre ieri spre astăzi.
Iubirilor ce mor, mulțumesc.
Iubirilor ce-mi rămân, mulțumesc.
Iubirii care sunt, mulțumesc.
Citiți și Ficțiunile vitale
