În problema respectului pentru credințele altora trebuie să ținem cont că o credință care nu are mulți adepți e la fel de demnă să fie scutită acte sacrosancte ca și una cu mulți adepți.
Dacă respectul e doar pentru credințele dominante și nu pentru ce are fiecare ființă sfânt, atunci nu e vorba decât de frică de autoritate, răzbunare, blestem, furie a celor mulți, de teamă de a fi ucis cu pietre, nu de respect real. Să fie limpede.
Nici o credință nu poate fi măsurată, judecată, etichetată pentru simpul motiv că nu are un obiect pozitiv, precis.
O credință e contestabilă abia atunci când ceea ce vizează e demolarea lumii, valorilor, credințelor altora, când își instituie miza în termeni conflictuali, justițiari, beligeranți.
Ce e o credință? O proiecție făcută într-un spațiu de vacuitate a înțegerii și cunoașterii, în domeniul misterului. Fiecare varsă acolo ce îi e drag și scump, idealuri, aspirații, visări. O credință se leagă de memoria afectivă și de ctitoriile sufletului.
O religie de regulă instrumentează actele credinței în scopuri social politice și din acest motiv e chestionabilă. Atunci când obiectivele unei credințe încep să vizeze și altceva decât bunuri ale simțirii și ale sufletului, când ies din perimetrul iubirii, lucrurile se complică infinit și devin problematice și contestabile.
Nu poți respecta credința cuiva care o demonizează pe a ta. De aici derivă tentativa de negociere a unor adevăruri impapabile și inefabile comune. Un act ratat și imposibil. Nu poate fi universalizat și consacrat pe o orbită conceputală ceva ce nu poate fi cunoscut. E ca nisipul care alunecă printre degete.
Văd bine chinul lăuntric al fiecărui religios. Modelul lumii interioare trebuie să corespundă unei ordini a lumii largi. Tensiunea e teribilă. Chiar și așa e greu de trăit cu ea, darămite și cu confruntarea cu modele schițate de alte conștiințe lumii.
Când o credință clamează existența unui miracol, dar contestă posibilitatea altora se află pe teren minat. Problema fiecărei credințe organizate sistemic este auto-contradicția. Anumite elemente ale sistemului sunt în relație de negație directă cu altele. Inconsistența logică e și ea o tensiune foarte greu de îndurat.
Orice credință care are în vedere o cosmologie, un model de ordine și sens, un sistem spiritual, moral și de fenomene sensibile se simte amenințată de existența unor credințe concurente, care proiectează alt model. O credință e ceva mai mult decât o filosofie, ea are rădăcini afective, ea este încărcată ”numinos” cum spune Jung. Noi știm toți să nu investim decât în mister și iefabil, în intangibil și necunoscut. Orice investiție în chestiuni perisabile și concrete, supuse descompunerii, e din start perdantă. Ideile și cunoașterea sunt reci, nu implică atașamente, ele doar dezvăluie și trădează pâlpâirile de stare și temperament interior, modulațiile și tonalitățile sensibile ale unui for subiectiv. Poți deduce cum trăiește un om din felul în care gândește, da, dar gândirea în sine e o chestiune reversibilă, reprobabilă, tot omul se răzgândește, își mai revizuiește ideile.
Credința investește în absolut, în valori sigure, nu în înflăcărări trecătoare și în viziuni reprobabile, în constructe logice. De aceeea o credință se apără cu prețul vieții.
Atunci când pierzi ceva: prestigiu, putere, bani, iubirea cuiva, sănătatea nu e atât de grav. Peste un doliu se mai trece, prin credință. Atunci când pierzi ceva esențial, care îți clatină credința, practic se prăbușește lumea. Nimeni nu realizează până la capăt că sunt două lumi și că nu e o corespondență perfectă între cea reflectată în conștiință *(care e în anumită măsură și creația ei) și lumea reală, care continuă să existe și să fie așa cum e, indepdendent de interpretările, reiterările și reconstituirile ei din conștiință.
Iubirea genuină, atracția, dorința sunt imposibil de gestionat rațional. Furia și ura da, dar trebuie lăsate să existe, acceptate ca firești și contracarate pe cu totul alte căi decât ”stigmatizarea” (ele nu au funcție vitală, deci sunt dispensabile și instinctul s-a îngrijit să putem ierta ușor dacă avem surse de plăcere și atracție). Psihologic vorbind, obsesiile morbide și împotmolirea în resentiment sunt apanajul neputinței de a dori sau de a simți plăcere. Omul ”îndrăgostit”, adică aflat în starea de efervescență a dorinței, nu poate cultiva resentimente, fixația o face pe obiectul plăcerii și nu pe sursele de revoltă sau frustrare. E un mecanism simplu, vital. Frustrarea e topită și anulată de dorință, instinctul vital ecranează orice ”rațiune” critică sau ezitantă, orice calcul sau judecată pragmatică, instinctul indundă sufletul cu pulsiunile lui, ia așa zisul ”simț al realității” – care e tot raționament – cu asalt. La fel se întâmplă și cu epifaniile estetice. Frumusețea, trăită, visată sau contemplată are puterea de a topi orice rău, orice suferință îndurată.
Încerc să scriu despre transcendență în planul lumii. Mă feresc să trec granițele, nu știu ce e dincolo, nu mizez pe un dincolo. Nu cred în nici un caz în iad, iar raiul e, totuși, aici și acum.
Mistica se leagă de vise, de aspirații, de dorințe, de felul în care decantăm în narațiuni interioare ceea ce ne e dat să trăim. Nu putem trăi în planul de înțelegere științifică nici unul. Nu se uită nimeni la cel pe care îl sărută ca la o formă fiziologică alcătuită dintr-un amestec de sânge, grăsime și nervi.
Mistica e inerentă în felul în care vedem și ne închipuim subiectiv lumea. Adevărul cognitiv nu are legătură cu felul în care trăim propriu-zis. Una e cum înțelegem și cunoaștem lucid și rațional viața și alta e cum o trăim și decantăm în sinea noastră.
Când ne îndrăgostim de un om o facem la modul transcendent, nu e pentru că ne-a plăcut cum miroase și cum se mișcă și cum îi sună vocea și atât, nu îl reducem la câteva atribute senzoriale sau cognitive, îl percepem ca ființă, iar această percepție e în sine un act transcendent… Putem găsi alții și alții care au mirosuri imperceptibil distincte și care se mișcă aidoma și au aceeași voce și nu e același lucru. Simpla percepție a unității și unicității ființei întrupate e un fapt de natură transcendentă și numinoasă.
Credința în puterile omului și în bunătatea lui e mai greu de păstrat decât în cea a unei ființe supreme .Credința în suflete pereche e mai greu de păstrat decât aceea în singurătatea ocrotită de îngeri. Dar credința mai grea e totodată și mai împlinitoare. Nimeni n-are, în fond, nevoie de nemurire dacă nu are un suflet pereche. Ce să faci cu atâția îngeri și nici un seamăn?
Întotdeauna în sentimentele noastre se amestecă și o ardere mitologică o proiecție, a unui arhetip, vedem întotdeauna în ce trăim ceva mai mult decât vedem, simțim ceva mai mult decât e de simțit.