În rest, nu mai recunosc nimic…

Iarna a răbufnit în sfârșit. Din când în când ninge furios preț de câteva minute. Apoi, zăpada se topește capricios de repede de parcă nici n-ar fi căzut vreodată. E o iarnă ca o fată bătrână a anotimpurilor care s-au tot amestecat între ele până n-au mai rămas adevărate decât în amintirile copilăriei noastre. Stau în balconul mamei. De acolo se vede tot bulevardul. Teii, băncile, aleea pe care ai mei veneau seara spre casă, ferestrele vecinilor de la blocul de peste drum, frizeria…

Dintre toate, singura care a rămas așa cum o știam e frizeria de la capătul blocului. În rest, nu mai recunosc nimic. La etajul patru, față în față cu noi, stătea o grecoaică, farmacistă, care-și pierduse fata, campioană națională la înot, înecată în Dunăre. ”Farmacista”, așa cum o știa tot cartierul, era măruntă și avea părul ondulat. N-am văzut-o niciodată de aproape.

Doar când scutura cârpa de praf sau când trebăluia prin bucătărie o zăream de la fereastra mea și mi se părea că nu vorbește niciodată cu nimeni. Că, orice-ar face, se gândește mereu doar la fata ei, care pierise din cauza unui pariu stupid, în mijlocul Dunării.

Noaptea, stingea târziu lumina. Foarte târziu. Câteodată, rar, soțul ei apărea la geam. Se spunea că albise complet cât așteptase pe mal să-i fie găsită copila. Fuma și după aceea închidea fereastra, apoi trăgea cu grijă perdeaua, ca și cum s-ar fi temut să nu trezească pe cineva. Astăzi nu știu cine locuiește acolo. Geamurile sunt murdare, iar termopanul a șters toate amintirile. Pe toate.

La etajul unu, locuia tanti Marioara. Avea șolduri late, care porneau direct de sub sânii mari și struniți în sutiene de pânză croite la FC (fabrica de confecții) de tanti Tincuța, mama lui Viorel. Tanti Marioara era croitoreasă, dar nu ”era bună” decât la ”tras tivuri și cusut nasturi”, cum zicea domnișoara Miliaresis, femeie educată la pension, și se plângea mereu de dureri de spate și de bărbatul ei ”care înnebunise la bătrânețe”. Mama nu voia să-mi spună ce-nseamna asta, dar Oana, colega mea de bancă din clasa I și până într-a opta își dădea cu părerea că ”sigur moșul are o iubită”, c-așa auzise ea de la taică-său care lucra la combinat și toți cei care lucrau acolo știau multe, multe lucruri pe care nu le vorbeau însă decât între ei.

La doi, n-am știut niciodată cine stătea pentru că geamurile erau mereu închise și acoperite cu jaluzele groase, alb cu roșu și cu negru, dintre acelea pe care Zoe, care ne făcea curat, le ura pentru că ”erau tare urâte și mereu pline de praf”. ”La telefoane”, locul de întâlnire al îndrăgostiților de toate vârstele din oraș sau ”în colț, la cofetărie”, se aduna spre seară jumătate din populația târgului.

Tata nu ne lăsa pe mine și pe frate-meu ”să căscați prea mult gura pe-acolo ca să nu zică lumea că așteptați cine știe pe cine”. Nu dădea bine. Luam pâine sau prăjituri Sinaia și ne așezam cuminți la semafor așteptând să se facă verde ca să trecem la mama, la magazin. ”La magazin” înseamnă toată copilăria și adolescența noastră. Și mult din viața de adult. Când plecam la școală, la prânz, mai întâi treceam ”pe la magazin ca să lăsăm cheile”. Când ne întorceam de la școală, înainte de a urca acasă, ne opream ”la magazin”și scotoceam prin vestiarul fetelor să vedem dacă mai rămăsese ceva de mâncare, mai ales atunci când era ziua vreuneia dintre ele și aduceau de acasă tot felul de bunătăți făcute de mamele lor.

Când aveam nevoie de mama, coboram repede ”la magazin”, fiindcă ea era toată ziua acolo, de dimineață până seara, iar de telefon încă nu putea fi vorba. Locuiam în blocul de peste drum și asta nu era tocmai bine fiindcă nu aveam libertatea copiilor de vârsta noastră, ai căror părinți lucrau la combinat și, mai ales vara, când ai lor erau schimbul doi, stăteau pe bulevard, la ascunsa, până la 10 noaptea, în timp ce restul intram la 9:10 după ce ne rugam ”din tot suflețelul” să ne mai ”lase un pic că abia ne venise rândul la pus ochii!”. Așa-și spărsese frate-meu arcada, când, după ce abia-i înduplecasem pe ai noștri să accepte o prelungire de 10 minute, s-a ascuns ”pe lângă bloc” (sic!) și când a ridicat capul a nimerit în unul dintre butonii de fier care ieșeau din zid ”și doar v-am zis mereu s-aveți grijă la fierul ăsta!”, repeta tata, alergând cu frate-meu în brațe, care, speriat de sângele care-i ”curgea direct din cap!” urla cât îl ținea gura că ”nu mai văd nimic de la sânge!”. Îmi aprind o țigară. N-a mai rămas mare lucru din noi cei de atunci.

Câțiva părinți împuținați de timp, blocurile, bulevardul, trandafirii și, o, da, incredibil, incredibil, madam Mărculescu care stă de 50 de ani pe aceeași bancă, mereu îmbrăcată în maro și cu părul (rărit) abia scos de pe bigudiuri, Doamne, cred că are 90 de ani , poate chiar mai mult, fiindcă tot bătrână o știu de când eram copil, avea aceeași față brăzdată de riduri care cu timpul au devenit din ce în ce mai groase și mai adânci, ca niște șanțuri.

E martora iubirilor, căsătoriilor, divorțurilor, înmormântărilor, pomenilor, admiterilor la facultate, absolvirii facultății de către copiii din cartier, a falimentelor, a creșterii prețurilor și a scăderii pensiilor, a intrării României în NATO și în UE, e ea însăși un post de televiziune care transmite live 24/24, un fel de CNN omniprezent pe fronturile de luptă din toate țările lumii.

”O să ne-ngroape pe toți muța asta!”, zicea premonitoriu tataia, care n-o plăcea deloc fiindcă-i cerea bani cu împrumut lunea, iar el nu ”dădea de luni” nici dacă-l picai cu ceară sau îi ascundeai pachetul cu țigări Mărășești de care nu se despărțea nici în somn.

”Muța” era o prescurtare personalizată de la ”maimuța”, la care apela tataia când era prea nervos sau prea grăbit să-și spună punctul de vedere asupra unei ”situații de doi lei” la care asistase pe stradă și în care madam Mărculescu se autodistribuise în rolul principal.

E ciudat cum copilăria se adună în noi ca într-un miez de ființă din care n-o să mai plece niciodată. Încap în sâmburele ei atâția oameni, atâtea întâmplări, atâtea arome, culori, sunete, cuvinte și prietenii.

Mai ales prietenii. Mai târziu, nu mai suntem în stare să ne apropiem atât de ușor de oameni. Devenim cinici, suspicioși, nedrepți, ironici, descoperim cu ușurință defecte, inventăm motive, suntem cusurgii și mințim salvator că n-avem timp. Avem. Oameni nu mai avem pentru timpul nostru. S-au rărit. Ca părul proaspăt scos de pe bigudiuri al lui madam Mărculescu…

Deschid geamul de la balcon. E frig și burnițează. Două mașini se ciocnesc în intersecție. De la simigeria din colț miroase a covrigi calzi.

Ar trebui să plec acasă la mine, dar nu mă-ndur. Trag de timp. Aprind altă țigară. Tata m-ar fi certat. Prea târziu… Dau să scriu ceva, dar renunț. Avortez cuvinte.

De la un timp, asta fac: avortez cuvinte și sângerez până la exsanguinare. Ar trebui să-ncep prin a-mi curăța cortexul repetându-mi că vârsta și luciditatea nu-mi permit derapaje emoționale care mă vor vulnerabiliza irevocabil. Timpul de-acum e ca o țigară.

Prima din care am tras cu sete în piept, mulți ani după ce renunțasem, credeam eu că pentru totdeauna, la fumat.