La fel ca cea mai mare parte a Marii Britanii care încerca să revină la normalitate după 1945, fotografii și scriitorii de modă s-au întors atunci la rolurile lor pe timp de pace, abordând subiecte aparent banale într-o națiune care era încă asediată de efectele războiului.
Adevărul este că reacția la austeritatea celui de-al doilea război mondial a fost un dor intens de lux și glamour:
„Când trece valul războiului, evadăm în alte realități. În timp ce guvernele ne forțează în economii, filmele și couture-ul conspiră pentru a ne satisface apetitul pentru viziuni de frumusețe exotică și modă extremă.”
Pat Goddard – rochie de seară – foto John French (1953)
Moda, îmbrăcămintea romantică, cea care subliniază curbele feminine, a fost replica necruțătoare la ”rochia” de război fără sex și la austeritatea căminului fără bărbați.
John French – farmecul alb-negru
În anii ’50, fotografia de modă a fost mult mai sedată și mai insuficientă decât este în prezent – cu efectele speciale, gimnastica și deformarea pe care programele de calculator și camerele care le îmbunătățesc în permanență le oferă fotografilor.
Imediat după conflagrație moda a dat un suflu de aer curat (chiar dacă uneori forțat) într-o Europă călărită de război, care tocmai începea să scoată capul din austeritate.
‘Cavanagh Evening Dress’ V&A Portfolio Fashion Photography Limited Edition (1957)
Folosind dulcele alb-negru, fotograful britanic John French (n.1907- d.1966) inventează un stil proaspăt, care exploatează luminile naturale pentru a crea linii structurate esențiale, subliniind contrastele și modelând prin forța clarobscurului.
‘Evening Elegance’ V&A Portfolio Fashion Photography Limited Edition (1960)
Imaginile sale se caracterizează printr-o cercetare compozițională ce tinde spre perfecțiune, cu o grijă și atenție evidentă pentru detalii și pentru poziția modelului în structură.
V&A – John French – Căști capsulă – Limited Edition (1963)
Fotografiile lui John French sunt elegante, extrem de bine expuse și curate.
Tania Mallet foto (1960)
Chanel (1950)
Spre deosebire de fotografia de modă actuală, în care grunge (codeword pentru îmbrăcăminte dezordonată și modele care par a fi lipsite de somn) și sex-appeal sunt cele mai frecvente, rafinamentul acestor fotografii vine, cu adevărat, dintr-o altă epocă.
Jean Shrimpton – Rochie de seară – Limited Edition V&A Portfolio (1961)
Norman Parkinson – geniu al fotografiei
Unul dintre cei mai mari fotografi ai secolului XX, cunoscut pentru munca și opera sa inovatoare, unică, Norman Parkinson (n.1913 – d.1990) este artistul londonez care a contribuit la transformările care au avut loc în fotografia modei, celebrității, regalității și portretului din secolul XX.
Modelul american Nena von Schlebrügge , Paris Queen Magazine 1960
Pe parcursul celor 56 de ani de carieră și-a dezvoltat propriul stil distinctiv, angajându-se în fotografie în anii 1930 și captând continuu, până la moartea sa în 1990, stilul secolului XX – de la austeritatea anilor 1930, cei premergători celui de al Doilea Război Mondial, noul look parizian al anilor ’50 și moda londoneză a anilor ’60, până la strălucirea anilor ’70 și ’80.
Audrey Hepburn, US Glamour (1955)
Stilul neconvențional, cu care Parkinson a câștigat recunoașterea, a mutat modelul feminin din mediul static, sobru și cenzurat al studioului fotografic în locuri și împrejurări surprinzătoare, vii, exotice.
foto (1950)
Acest stil dinamic, de o sinceritate spontană, a atras atenția revistelor de modă Harper’s Bazaar, Vogue și Town & Country, aprecierea și validarea internațională.
Jean Patchette Vogue (1950)
Apollonia van Ravenstein, Bird Island, Seychelles (1971)
Anne Gunning la City Palace Jaipur – Vogue (1956)
Fără putință de tăgadă, Norman Parkinson a introdus în fotografia de modă fascinația insolitului și, în peste jumătate de secol, el a produs unele dintre cele mai memorabile imagini și portrete.
Jerry Hall în USSR (1975)
Audrey Hepbourne în Ondine (1954)
Citește și Coco Chanel
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
