De data asta i-am rugat pe compatrioții pe care îi iubesc să-mi numească trei trăsături caracteristice ale românilor.
Faptul că nu prea coincid răspundurile vorbește despre diversitatea experiențelor și a perspectivelor și, poate, despre faptul că sunt mai multe Românii.
Adela Toplean (scriitoare, doctor în filologie)
Pretindem că suntem toleranți: Gambleri, curvari, hoți, criminali, puturoși, vanitoși și avari – îi tolerăm pe toți dacă trebuie. Firește că, dacă trebuie, îi omorâm cu pietre. Închidem ochii sau asmuțim câinii. Ceea ce pare toleranță, e, de fapt, incapacitatea de a ne asuma spontan un angajament moral autentic. Noi românii nu credem și n-am crezut vreodată că ceea ce e greșit trebuie cu adevărat sancționat. Sancționăm doar acele năravuri care contrazic propriile interese. Nu-i de mirare că românul cu o mână cerșește, cu cealaltă te bate, iar din gură îți livrează lecții de virtuozitate ortodoxă: “să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa”.
Suntem schizoizi: Schizoidia îngroapă România. Cred că clișeul celor două Românii pleacă, spre deosebire de alte clișee, de la un adevăr. Româniile sunt ireconciliabile nu fiindcă au valori și priorități incompatibile, ci fiindcă își neagă reciproc dreptul la existență, se comportă ca și când existența celeilalte n-ar fi substanțial justificată. De fapt nu diferențele (despre a căror substanță nu știm oricum nimic) sunt problema, ci complicitățile vinovate, profunde și – culmea! – naturale, constituționale – dintre Româniile care – simultan – se subestimează și se supraestimează reciproc.
Îi ținem pe toți de proști: Orice român se simte îndreptățit să te ia de prost, să se victimizeze, să te disprețuiască, să-ți ceară voturi, like-uri etc. Evaluare pe criteriile moralei tradiționale n-a avut niciodată chef să facă; grilele de justificare ideologică populare în Occident nu-i par, însă, mai breze. În sinea lui, își râde ȘI de ele. În inima lui, românul știe că și progresistul occidental e tot prostul lui. Dacă vă imaginați că există o unitate de intenții și opinii care îi leagă, frățește, pe progresiștii de-aici de progresiștii “de dincolo”, vă înșelați amarnic. Occidentalul disculpant e în primul rând vanitos, românul disculpant e în primul rând șmecher și ipocrit, așa că dispune discreționar și adesea obtuz de o narativă pe care n-o prea înțelege fiindcă n-a inventat-o el. Dar de ce să complic discuția invocând raportarea la ideologiile en vogue? E mult mai simplu să spun că România e țara unde amanta și nevasta se țin, reciproc, de proaste.
Foto Bogdan Dragomir
Luminița Amarie (poetă, filolog)
Caractere & semne în lipsa celor dintâi. Sunt individul privat de lipsa caracterului, am fugit ori de câte ori am simțit violența cu care manifestă în oameni. Ori spunem românesc ori spunem caracter. Nu putem alătura termenii ca să generalizăm. S-ar lovi unul pe altul așa cum e tipic românesc să. Dar nu în sinceritate. Uite, pentru un om ce nu trăiește decât pe margini e simplu “danser sur le bord de l’âme.” Ospitalitatea. Smerenia. Modestia. Dar asta se mai întâmplă doar în nordul meu, pe vârful măgurii. Un deal pe care n-au rămas decât bătrânii. Apoi cobori în mijlocul sălbăticiunilor docile. Fiecare cu frica lui. Dar și frica pentru a fi reală ar trebui să fie personală. Nu e. Agresivitatea. misoginismul. lașitatea. Veșnica văicăreală. Românesc sau nu, caracterul e al fiecăruia și dacă rămâne așa e bine. E cât se poate de liniștitor. Cât se poate de înfricoșător.
Ilinca Bernea (scriitoare, doctor în filosofie)
Țara lui ”ar trebui să”. N-am știut niciodată dacă să calific tirul de judecăți de valoare arbitrare la care ești expus de cum ieși din casă drept mitocănie, grobianism sau conduită autoritar-compulivă. Românul vrea să fie șef, vrea să dea note, să pună el eticheta pe tot ce mișcă. Dar nu e propriuzis nici sfătos moralist cum sunt francezii, nici atotștiutor în stil italian, nici rezervat impersonal și critic, prin precauție, ca englezii. El este un automat de dat sfaturi, dar numai sub spectru cârcotaș. Românul are simțul pagubei, vede doar petele din soare. El nu face complimente niciodată, e marcat de o manie criticistă. Dacă e să spună de bine se abține, e indiferent, dacă e să spună de rău, nu-l oprește nici uraganul nici mașina salvării. Sub tutela sincerității, românii insultă fără odihnă, convinși fiind că sinceritatea e de aur, chiar dacă obiectul sau mobilul ei n-au nici o legătură cu obiectivitatea, cu adevărul sau cu intenția de a îmbunătăți ceva. E pur mecanism defulator. Cu alte cuvinte românii sunt desfrânați în a-și exprima umorile și năduful. Reversul medaliei e că e țara lui ”bine, lasă”. Toleranța se manifestă la români în toate sensurile. Tolerează excese, vicii, murdărie, grosolănie… Se complac, se plâng, se victimizează, vor să revizuiască, dar să nu se schimbe nimic. Lor le place să depună plângere.
Românii sunt deștepți. În toate sensurile posibile, și în mod pozitiv, dar și la modul deviant, arogant, fictiv, infatuat, blazat sau flatulent, căci unii idolatrizează logica și raționalitatea, probabil compensator, când nu au alte resurse. Cea mai mare rușine e să fii sau să ți se spună că ești prost/proastă. Mai tot românul se consideră traumatizat de prostia celorlalți și mii de clase peste în materie de inteligență. România este paradisul pentru intelectuali și iadul pentru senzoriali. Pe cât de buni ingineri și savanți sunt, pe atât de greoi și neajutorați sunt în domenii sensibile. De unde se vede că excesul de ”deșteptăciune” poate dăuna destul de grav sănătății.
Arthur Suciu (scriitor, doctor în filosofie politică)
Românii sunt latini. E, poate, trăsătura cea mai interesantă, căci e vorba despre o latinitate orientală, adică o latinitate excentrică, departe de popoarele de origine latină, grupate toate în Vestul Europei (francezii, italienii, spaniolii, portughezii, în primul rând). O ”insulă” de latinitate, cum s-a spus, ”într-o mare de slavi”, fapt care a și intensificat excepționalismul românesc, începând cu Școala Ardeleană și, de asemenea, a dat apă la moară contestatarilor tezei latinității. Dar românii continuă să fie latini chiar și în epoca americanizării. Multe dintre cuvintele luate din engleză sunt de origine latină sau franceză, după ce, în secolul XIX, româna a fost practic formată cu ajutorul francezei.
Românii sunt balcanici. Prin balcanism se înțelege o experiență istorică comună a unor popoare învecinate – bulgarii, grecii, sârbii, albanezii, turcii -, experiență caracterizată prin influența covârșitoare a Bizanțului și, apoi, a turcocrației. E o experiență de câteva sute de ani, care a creat un areal distinct și, în fond, o cultură transnațională. Balcanismul este, astăzi, fiorul regional și un element important care intervine în construcția perspectivei locale. Față de americani, față de vest-europeni, românii sunt foarte balcanici. Nu e întâmplător că balcanismul este și unul dintre cele mai originale filoane din literatura română (pe linia Cantemir, Anton Pann, Nicolae Filimon, I.L. Caragiale, Ion Ghica, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Eugen Barbu). Tot de lumea balcanică ține și apartenența românilor la ortodoxie, care o diferențiază de toate celelalte popoare latine.
Românii sunt postcomuniști. Experiența comunistă subliniază atât participarea românilor la istoria europeană, cât și rolul Rusiei în construcția identitară românească, începând din vremea războiaielor ruso-turce, dar mai cu seamă după 1944. Postcomunismul este ceea ce se întâmplă în posteritatea comunismului, în fond o formă vulgară, dezolată de postmodernism – un postutopism. Comunismul, prin transformările sociale, economice, culturale radicale, pe care le-a produs, a lăsat peste tot urme adânci, poate chiar de neșters. A fost o experiență terifiantă, de neuitat. Acest tip de amintire are legătură cu ceea ce evreii simt în legătură cu Holocaustul. El a devenit de aceea o parte din trăsătura identitară a popoarelor care l-au trăit.
Marian Dumitru (doctorand în filosofie)
M-am tot gândit cum sa explic de ce nu pot răspunde la această temă și n-am știut cum, decât așa:
Felia de om. Pildă eliptică. În mijlocul unei lupte aprige, tânărul samurai se sumeţi către maestru şi-i spuse că de-acum, el cunoaşte omul. Maestrul se opri, preţ de o clipă şi oftă. Apoi, zgârcit în mişcări, din cateva luciri de sabie, scapa de grija celor trei duşmani Gata lupta. Ultimul duşman era încă în picioare, convins că nu-i atins. Sabia maestrului secera iar, orizontal, o dată încolo, o dată încoace. Trupul duşmanului căzu, în trei bucăţi. De-o parte trunchiul cu braţele şi capul, de cealaltă parte burtă şi picioarele, iar la mijloc, în iarbă, şedea o felie de om, cam la vreo trei degete grosime. Bătrânul samurai îndreptă spre ea sabia, ca un arătător spre tablă: – Ia zi, cum e omul? Novicele privi în iarbă şi răspunse: – Rotund, umed şi cam mirositor. – Păi, vezi…?! veni verdictul ușurel. Şi sabia se întoarse curată în teacă, iar bătrânul în sinea lui. Lecția se încheiase. De-atunci nici samuraiul cel tânăr nu mai ştiu cum e omul.
Cătălin Marin (scriitor)
Zic două rele una bună, adică tot așa cum aș răspunde și despre mine, ca să azvârl praful modestiei în ochii lumii. La român, văd trei trăsături esențiale: patima, pizma și poezia. Nu suntem un popor cu structură și normă, suntem ghidați de pulsiuni și instincte. Eu unul nu mă regăsesc în spiritul românesc, deși apreciez în destul de mare măsură firea balcanic orientală a conațjonalilor mei, motiv pentru care nu-mi doresc în mod special să schimb țara și oricât de dornic aș fi de ordine și structură, n-aș putea trăi în Elveția. Incapacitatea noastră de auto-cenzură și auto-control, ne va duce cu timpul sub jugul civilizării abrupte și toată această libertate pe care nu știm s-o prețuim, va sfârși în lanțurile care vor legifera bunul simț.
Andreea Astani (doctor în psihologie)
Românii sunt oameni învățați să rabde (greul, ușorul, puținul, multul). Puternic ancorat în social, românului pare să-i pese prea mult de ce se întâmplă în curtea vecinului și de părerile celorlalți. Parca etern plecat la pescuit, este omul poveștilor și al vieții ca o poveste într-o poveste, într-o poveste…
foto Ilinca Bernea
Corina Costea (jurist)
Trăsăturile românilor nu mi-au fost clare niciodată, nu m-a izbit nici o calitate care să se reproducă la scară mare în români, dar nu ştiu dacă ar trebui să ne excludem sau să ne uităm în sinea noastră pentru un răspuns obiectiv. Statistic, primele trei, dacă privim media realizărilor românilor, ar fi : sunt oameni calzi, creduli, îngăduitori. S-a cristalizat constiinţa acestor însuşiri prin balada Mioriţa, s-a perpetuat prin acceptarea comunismului şi a ciocoimii legitimate prin votul statornicilor si răbdătorilor pomanagii ai partidului de masă : sunt de-ai noştri, îi cunoaştem… prin urmare, românilor de orice fel, proşti sau deştepţi, le plac protectorii, să-i pupi pe frunte şi să-i giugiuleşti, chiar dacă-i trădezi în secunda următoare. Nu le place adevărul. Să-i lauzi şi să le dai de muncă, să repare că acceptă să fie prostiţi, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Manipulabili, manipulatori, profitori si abuzaţi, curajoşi când aproape le iei gâtul, nevasta sau pâinea de la gură, nenea Iancu a arătat-o cu haz, şi hazul de necaz, ca si dragul de ginta latină, fierbinţeala viscerală, nu ne-a părăsit încă, slavă Domnului ! Dar ne place amorul, flirtul căldicel, cumsecade, căsătoria de conivenţă şi iubirile dark. Talentaţi, inventivi, romantici şi inimi largi, dacă ne amintim că descindem şi din Eminescu, Brâncuşi, Nichita, Enescu, care, culmea, n-au avut urmaşi (ar fi avut Brâncuşi, dar nu a recunoscut) şi care nu erotizau condiţia intelectualului sau artistului sau a înţeleptului precum o fac admiratorii corifeilor de azi, iar exemplul cel mai la-ndemână e al lui Grigore Bivolaru, dar mai ştim şi alţii. Genialii de care suntem mândri nu aveau prietenii, iubiri sau fixaţii bazate pe titluri intelectuale sau pe modele de virtute, iubeau Veronici, Marii, Dore etc. Românul au descoperit că ştie a înşira şi vorbe, că doar s-a născut poet, ceea ce nu e rău. Fără să-mi dau seama, mi-am subliniat trăsăturile native : am încredere în oameni, şi chiar dacă sunt destui cărora nu le respect caracterul, le mai accept şi abuzul, am un oarecare talent de a ieşi din mulţime, dar şi de a fi una cu ea, şi la rigoare, dacă mă uit la mine cea dintotdeauna, am un nucleu recurent de bunătate şi responsabilitate care mă face să sper că românii nu sunt nici buricul, dar nici loazele universului.
Foto Bogdan Dragomir
Carol Szabo (medic și doctor în electronică):
Pe scurt: adaptabilitate, flexibilitate, independența – spre deosebire de alte popoare românii când pleacă din țară nu își fac ghetou lo,r ci se amestecă cu băștinașii și adoptă ușor felul de a fi al gazdelor (relativ la alte neamuri care pleacă în altă țară și după 20 de ani nu vorbesc o iotă în limba băștinașă) obsesie cu curentul (asta e de la un englez care a vizitat românia și a scris niște tips de călătorie care includea să nu contrazici un român despre gravitatea curentului) pașnic – românii nu sunt de loc un popor agresiv nu au luptat niciodată de bună voie în afara granițelor.
Sorin Despot (poet)
Trei trăsături specifice ale caracterelor românești sînt virgulița, căciulița și coiful. Acestea fiind spuse, o dată cu proliferarea aparaturii digitale, ne-a cam ieșit din caracter întrebuințarea îngrijită a limbii române, fie ea cu ori fără diacritice. Altfel, mai în glumă, mai în serios, caracterul românesc strălucește prin spirit întreprinzător, un simț temeinic exersat al efortului minimum necesar și, poate mai ales, printr-o veselie nemărginită în fața necazului. Umblă mema ceea celebră pe interneți: nu te pui cu un popor al cărui desert preferat este coliva. Clar?
Lucian Petrilă (muzician)
Îmi vine în minte silueta masivă a unui ciobănesc mioritic. În el cred că se regăsesc primele trăsături specifice ale caracterului românesc: drăguț (dacă treci cu bine de primul contact), dar mâncău mare, preferă să-și conserve firea rebelă, opunându-se cu încăpățânare oricărei dresuri, și doar pericolul extrem îl face să își folosească bine înzestrarea teribilă împreună cu alți semeni de-ai lui…
Românii sunt înzestrați cu mult talent și cred că peregrinările mele pe harta lumii mă fac să exclud lejer alte aspecte negative, atribuite mai ales în ultimele decenii. Sunt alții care beau mai mult și aiurea, fară a fi deloc simpatici după, sunt alții care depășesc orice imaginație în nesimțire, sunt alții lipsiți de igienă, hoția e bine răspândită în lume, nu e nimic tipic românesc în aceste hibe. Deși găinăria ar cam fi!
