Teoriile moderne consideră frumosul ca fiind expresivitate. Formularea ”frumusețe interioară” e imbecilă. Sursa frumuseții e întotdeauna interioară. Ea e expresia vizuală a unui fel de a fi lăuntric. Un chip inanimat nu poate fi frumos, e doar o mască.

Frumusețea e spirit, e ardere interioară, stil, farmec. Savoir vivre. 

E o mostră de analfabetism estetic reducerea ei la panul vizual, la o poză.  Dar chiar și o poză conține, pentru psihismul uman, informație subliminală despre cum miroase sau gesticulează, despre cum se mișcă sau despre cum sună vocea celui pe care îl înfățișează. Se numește sinestezie. Procesul prin care o mintea asociază mirosul cu gustul și cu forma tangibilă a ceva. De  multe ori se dovedește a fi real. S-au făcut experimente în acest sens. Unor bărbați, care au acceptat să fie voluntari, li s-au dat tricourile purtate de diverse femei. Cel al cărui miros le-a părut cel mai atractiv corespundea imaginii pe care au găsit-o apetisantă și în imagini. Dar se mai întâmplă și anomalii ca în bacurile din filme, când un macho man are o voce pițigăiată, stil moartea pasiunii.

Frumusețea nu e în artă, arta e la periferia ei,  nu e nici în trup, e în simțuri, e în puterea simțurilor de a modula realitatea și de a o redefini prin intensitate.

Kant distingea între agreabil, frumos și sublim. Simțul comun îngroapă noțiunea de frumos în agreabil.

Superficialitatea cu care e etichetată drept frumoasă o imagine care sună a gol e halucinantă. Pare girată de un fel de paralizie a simțurilor.
Frumusețea a fost este și va rămâne o esență tare, o ideogramă a unei ființe, nicidecum o chestiune care poate fi ajustată sau primenită umblând la aparențe. Cosmetizările nu au adâncime estetică. Cosmetizarea operează asupra unor suprafețe, dar nu poate influența profunzimea sau intensitatea privirii, candoarea unui zâmbet, rafinamentul unei atingeri. Or frumusețea tocmai în asta rezidă.  Tocmai de aceea industria cosmetică e o capcană, produce dependențe de surogate estetice. Frumosul-cosemtic e o impostură.

Parabole ale frumuseții false, se regăsesc în mai toate culturile. Sirenele sunt ființe urâte, deghizate în aparențe ademenitoare, înșelătoare.

Hipnoza comercială umple pământul de sirene care vampirizează simțurile, le corupe, le sleiește.Frumusețea autentică angrenează toate puterile sufletului și simțurilor, e stare lor de grație, de rezonanță poetică. E o esență lirică a firii, fibrei și expresivității cuiva.

Limbajul estetic (fie el al trupului sau al unor reprezentări abstracte, simbolice), dimpotrivă,  trezeşte simţurile din apatie, le pune în mişcare şi odată cu ele se animă şi alte stări-fantomă. El sugerează frumusețea reziduală din seva vie a oricărui lucru irepetabil.

Privite dintr-un anumit unchi, dintr-o anumită perspectivă, orice lucru și orice ființă are potențial estetic. Frumusețea, spune Hume, e în ”ochii privitorului”. Privirea poate anula sau redimensiona, poate amplifica sau diminuna, poate transfigura sau distorsiona frumusețea obiectivă a acestora. Pe de altă parte celebra butadă spune și că frumosul e un bun prin excelență relațional. Printre oi și capre, oricât farmec ar avea ciobănița, nu prea contează. E ca și inexistent.

Inteligența nu e dependentă de evaluări exterioare, ea nu e un bun relațional. Frumusețea însă da, ca și bunătatea, generozitatea sau empatia. Omul nu poate ști cât e de frumos decât dacă se privește în ochii altuia care îl vede așa.  Nu știe cât e de iubitor dacă nu are pe cine iubi. În schimb știe preabine cât de inteligent e și singur în codru.

În culturile și epocile cu pronunțat caracter individualist, inteligența, care e o valoare instrumentală și un bun autonom, cu relevanță obiectivă, e supralicitată. Când culturile sunt mai orientate spre coexistență și pun accentul pe comunitate, cuplu și comunicare atunci sunt la mare preț și aceste valori relaționale.

Dar frumusețea, care e în fond un lirism al formelor și expresiilor, are în primul rând miză erotică. Natura lucrează, în procesul de selecție, la producerea unor forme de viața cât mai adaptate, sănătatea sau rezistența sau forța sau energia apar în lumea animală ca surse de atracție și mostre de frumusețe.

Cei care se știu frumoși, deci dezirabili, au o siguranță de sine mai mare, o stimă de sine crescută, se comportă relaxat, dezinhibat. Ei nu trăiesc cu teroarea că vor fi dați la o parte, părăsiți, marginalizați sau exploatați. Toți știm, în stăfunduri, că frumusețea *(indiferent în ce ar consta – naturalețe, candoare,  puritate, subtilitate,  obrăznicie încântătoare, farmec, noblețe a simțirii, îndrăzneală, delicatețe, rafinament) e ceea ce atrage sentimente, bunăvoință și atașamente pentru că provoacă plăcere.

Modelul de frumusețe se transformă în funcție de mediul de referință. Ceea ce e frumos pentru aborigeni nu e și pentru un hiper-cerebral metrosexual din generația milenialilor. 

În artă, frumusețea nu e în reprezentare sau în măsurile limbajului neapărat, ci în puterea acestora de sugestie, uneori tocmai în tot ceea ce de fapt nu poate fi spus sau redat. Poezia bunăoară nu e în cuvinte, ci în aburul care se ridică din ele, după ce li s-au risipit sensurile sau e tocmai ceea ce le răstoarnă sensul.

Gellu Naum spunea că menirea poeziei este să comunine incomunicabilul.

Uneori poezia se încarnează în gest, în privire, în atingere, în timbrul grav sau ludic al vocii.