fără trecut și fără viitor, clipa se făcu pasăre, iar
pasărea, veșnicie.
cu clonțul de diamant tăie fereastra în două – una mie
una ție
topindu-se de pe picioarele murate în apă,
cu gâtul lung cât struna prelungă de liră
din nori, capul ei îmi trimise alte o mie
de ferestre de foc
țintuit erai tu, la mijloc
loc geometric unde mi se părea că, deja, mai bolisem
te iubeam, cum nu mai iubisem
nevenindu-mi să cred că am îndrăzneala s-o spun
am spus-o oricum
și am cerut, răbdătoare, ultimul pachet de tutun.
privește-mă, așadar, cum dezghioc
alfabetare de sânge și fum
nimic nu are sfârşit
totul începe,
acum.
foto sursa
Citește și la pagina ce se va deschide
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
