„Puţin mai încolo de singurătatea ta e persoana pe care o iubeşti.”

Dino Buzzati (16 octombrie 1906 – 28 ianuarie 1972), scriitor, jurnalist și pictor italian, a fost permanent fascinat de ceea ce se ascunde vederii comune, de acel orizont al sensurilor ascunse dincolo de pânza de păianjen a realității. Povestirile lui, dintre care cea mai cunoscută este ”Monstrul Colombre” sunt parabole în care iese la iveală un adevăr general-uman exprimat cu mijloacele atractive ale unui fantastic temperat, accesibil pe două niveluri de interpretare, turnat în tiparul unui discurs epic marcat de  naturalețe și dinamism.

Tema căutării idealului, mascată prin situații arhetipale consacrate (vânătoarea, pescuitul, destinul christic), este preferată de scriitor pentru că îi oferă oportunitatea unei incursiuni în subconștient, sediul actelor noastre ratate, de unde aduce la suprafață obsesiile dintotdeauna ale ființei umane, limitată în determinările sale biologice și psihologice.

Literatura devine astfel o cale de exorcizare a angoaselor, a finitudinii, transfigurându-le astfel încât să devină  lecții de viață. Ca și pictura, de altfel. Artistul spunea, de altfel: „Pentru mine, pictura nu e un hobby, cât o îndeletnicire – scrisul e pasiunea mea. Dar pictura și scrisul sunt, în definitiv, același lucru pentru mine. Dacă scriu sau pictez, am un singur țel: acela de a povesti.”

pinterest.com

Nopți dificile, 1971

Opera sa cea mai cunoscută, „Deșertul Tătarilor”(„Il deserto dei Tartari”, 1940), este o meditație melancolică și profundă asupra așteptării, timpului și iluziei eroismului. Romanul, situat într-o fortăreață izolată la granița unui imperiu nedefinit, urmărește viața locotenentului Giovanni Drogo, a cărui așteptare pentru o invazie măreață devine o metaforă a condiției umane. Prin stilul său distinctiv, Buzzati explorează teme universale ale existenței, singurătății și inevitabilității morții, invitând cititorul la o profundă reflecție interioară.

Pe lângă „Deșertul Tătarilor”, Buzzati s-a distins prin colecții de povestiri scurte, cum ar fi „Povești de Crăciun” („Sessanta racconti”, 1958), care evidențiază abilitatea sa de a îmbina realitatea cu elemente fantastice, creând o atmosferă suprarealistă și adesea neliniștitoare. Elementele de fantastic, prezente în multe dintre lucrările sale, sunt folosite nu doar pentru evadarea din cotidian, ci și pentru a explora adâncimile psihologiei umane și absurditățile vieții moderne.

Buzzati a fost, de asemenea, un jurnalist prolific și un artist vizual talentat, lucrând pentru ziarul „Corriere della Sera” aproape întreaga sa viață. Această dublă carieră a influențat profund opera sa literară, conferindu-i o sensibilitate unică pentru detaliu și o capacitate de a capta esența umană într-o varietate de contexte.

Stilul său literar este adesea comparat cu cel al lui Kafka sau Borges, pentru abordarea temelor absurde și surrealiste. Cu toate acestea, Buzzati își păstrează o voce distinctă, imbogățită de peisajul și cultura italiană, care conferă operelor sale o caldură și o liricitate aparte.

Dino Buzzati ne-a părăsit pe 28 ianuarie 1972, dar opera sa continuă să inspire și să fascineze cititori și critici deopotrivă. Abordarea sa unică asupra literaturii, în care realul se împletește cu fantasticul, și preocupările profunde umane fac din Buzzati o figură de neocolit în studiul literaturii moderne. Citindu-l pe Buzzati, ne aventurăm într-o lume unde granițele dintre vis și realitate sunt estompate, iar întrebările esențiale ale existenței sunt expuse cu o sinceritate și o frumusețe rar întâlnite.

Ca să-l înțelegem mai bine pe Buzzati, iată un fragment din simbolica poveste a întâlnirii omului cu destinul, întruchipat de un monstru marin cu figură hibridă, în interpretare esoterică un travesti supranatural al unei zeități marine dispunând de puterea de a schimba soarta oamenilor, după ce o viață întreagă s-a luptat să fugă din calea lui.

”… Nu trebui să se ostenească prea mult. Pe neaşteptate botul oribil al monstrului apăru lângă barcă.

—  Uite-mă, în sfârşit, spuse Stefano. Să vedem acum care pe care! Şi adunându-şi ce forţe îi mai rămăseseră, ridică harponul să lovească.

—  Uh! mugi cu voce rugătoare monstrul colombre. Ce lung a fost drumul până la tine. Şi eu sunt distrus de oboseală. Ce mult m-ai făcut să înot. Şi tu fugeai, fugeai. Şi niciodată n-ai înţeles nimic.

pinterest.com

Miracolele de la Val Morel, 1971

—  De ce? făcu Stefano, cu sufletul la gură.

—  Pentru că nu te-am urmărit prin lumea întreagă ca să te sfâşii, cum gândeai tu. Ci aveam numai îndatorirea să-ţi încredinţez asta din partea regelui mării. Şi rechinul îşi scoase limba, întinzându-i bătrânului căpitan o mică sferă fosforescentă. Stefano o luă în mână şi-o privi. Era o perlă de o mărime neobişnuită. Şi recunoscu în ea faimoasa Perlă a Mării care dă, celui care o stăpâneşte, bogăţie, putere, dragoste şi linişte sufletească. Numai că acum era prea târziu.

—  Vai! zise clătinând cu amărăciune din cap. Cât de greşită mi-a fost purtarea. Şi n-am izbutit decât să-mi chinuiesc existenţa mea şi s-o prăpădesc pe a ta.

—  Adio, om nefericit, răspunse monstrul colombre. Şi se cufundă pentru totdeauna în apele negre…

(”Monstrul Colombre”)

Puteți citi „O dragoste” de același autor, accesând link-ul spre un pdf gratuit.